Care este credinţa ortodocşilor

Există patru diferenţe esenţiale dintre ortodocşi şi protestanţi.
de Daniel B. Clendenin

 

Marea majoritate a americanilor atunci când se gândesc la religie, se gândesc la cele trei mari categorii – protestanţi, catolici şi evrei. Dar ortodocşii? Cine sunt ei? Asemenea protestanţilor, ei nu sunt un monolit cu crezuri uniforme. Pe de altă parte, există anumite caracteristici care îi deosebesc de protestanţi.

Daniel Clendenin, angajat al InterVarsity Christian Fellowship la Universitatea Stanford, a studiat aceste caracteristici, mai ales în forma găsită în ortodoxia rusă. Daniel C. prezintă detaliat aceste caracteristici, în lucrarea sa intitulată “Eastern Orthodox Christianity: A Western Perspective” (Baker, 1994), aici fiind prezentate doar pe scurt.

Ortodoxismul a suferit în America de invizibilitate culturală. Pur şi simplu, acesta nu apare în marea majoritate a monitorizărilor culturale. Unii confundă ortodoxismul cu catolicismul. Totuşi, ortodoxismul este distinct de catolicism şi s-a bucurat de o istorie şi o teologie unică. Teologul ortodox rus Vladimir Lossky (d. 1958) se referea la un moment dat la “diferenţele dogmatice” dintre creştinii răsăriteni si cei apuseni.

La ce diferenţe se referea Lossky? Voi incerca să trec în revistă patru modalităţi diferite în care credincioşii creştini, ortodocşi şi protestanţi, au avut tendinţa de a face teologie.

Lăudarea necunoscutului
În timpul primului meu semestru ca şi profesor ataşat la Universitatea de Stat din Moscova(1991-1992), am predat un seminar despre creştinătatea simplă a lui C. S. Lewis. Cartea a fost tradusă în rusă, iar influenţa ei notabilă asupra vieţii multor creştini vestici, îi dădea o mare şansă, mă gandeam eu, de a avea un impact extraordinar asupra lor atât spiritual, cât şi intelectual. Nu puteam sa mă înşel mai mult.

Către sfărşitul semestrului, un student a comentat, spunând că Lewis „este prea logic şi raţional.” Un an mai târziu, în cursul unui seminar asupra volumului „Problema durerii” scrisă de Lewis, un alt student a avut un comentariu asemănător, afirmând : „Nu îmi place poziţia lui Lewis atunci când afirmă că trebuie să folosim logica pentru a discuta problema răului. Problemele referitoare la Dumnezeu, transced logica umană.” Aceste remarci arată că există o diferenţă fundamentală dintre teologia ortodocşilor şi cea a protestanţilor.

Într-una din cele mai importante lucrări ale ortodoxiei, „Prezentarea credinţei ortodoxe”, Ioan din Damasc (655-749) observa: „este clar, deci, că există Dumnezeu. Dar ceea ce este El în esenţa şi natura Sa, este absolut de neânţeles şi de necunoscut. … Şi tot ceea ce este de înţeles despre El, este faptul că El este de neânţeles.” Acesta este un exemplu grăitor a ceea ce s-a numit teologia „apofatică” (de la grecescul apophasis sau “negare”). Teologia  „apofatică” încearcă să descrie ceea ce nu este Dumnezeu. De exemplu, teologul care spune „Dumnezeu nu este limitat; El nu este limitat în timp şi spaţiu”, practică teologia apophatică.

Lossky afirma că apofaticismul este „caracteristica fundamentală a întregii tradiţii teologice a bisericii de est.” Acesta definea apofaticismul ca fiind: „cedarea gândului uman în faţa transcedenţei radicale a lui Dumnezeu… proşternerea înaintea Dumnezeului Viu care este de neatins, de neânchipuit şi de necunoscut”.

În ortodoxie, acest mister de neînţeles este motiv de mulţumire şi proclamare, iar teologia reprezintă o latură a spiritualităţii sau a închinării. Aforismul lui Evagrius din Pontus (346-399) exprimă acest lucru foarte frumos: numai cel care aduce laudă şi închinare este cu adevărat teolog, deoarece teologul autentic se roagă cu adevărat.

Prin contrast, pentru protestanţi, misterul lui Dumnezeu este deseori motiv de analiză şi explicaţie. Avem tendinţa să nu ne simţim confortabil faţă de mister fiind deseori invăţaţi să-l diminuăm, prin aflarea de răspunsuri. Ca moştenitori ai Iluminismului european, noi credem că fiecare proclamare a adevărului, inclusiv afirmaţiile teologice trebuie să treacă testul gândirii.

Unii fac trimitere la moştenirea lui René Descartes (1596-1650), care a încercat să pună la baza întregii gândiri „îndoiala metodologică” şi să nu accepte nimic ca fiind adevărat, doar dacă era perceput ca fiind clar, bine determinat, indubitabil şi sigur.

Teologul contemporan german Wolfhart Pannenberg susţinea că: „fiecare afirmaţie teologică trebuie să se demonstreze în domeniul gândirii şi nu mai poate fi dezbătută pe baza presupunerilor credinţei”. În această schemă intelectuală vestică, teologia este înţeleasă cel mai bine ca fiind o formă de cunoaştere, sau chiar ca fiind o „ştiinţă.”

Cu riscul de a exagera, am putea afirma că în Vest, teologia este făcută cu cărţi în bibliotecă; pe când în Estul ortodox, teologia este făcută cu liturghia în sanctuar.

Teologia în culori
În cartea sa, intitulată „The Illuminating Icon”, Anthony Ugolnik ne istoriseşte două convertiri, pentru a ilustra o altă diferenţă de bază. În „Russian Primary Chronicle”(din secolul al XII lea), istorisirea ni-l prezintă pe Prinţul Vladimir al Kievului. Acesta s-a convertit la ortodoxism în anul 988, dupa ce emisarii lui i-au descris frumuseţea liturgică a părtăşiei pe care o experimentaseră în Biserica Ortodoxă a Sfintei Înţelepciuni din Constantinopol. Prin contrast, Augustin (354-430), în confesiunile lui, descrie modul în care a auzit vocea unui copil care îi spunea să „ridice şi să citească” Biblia, care era deschisă la Romani 13:13. Aceste două convertiri contrastante ne semnalează o diferenţă esenţială: în Estul ortodox, estetica joacă un rol important în teologie, pe când Vestul preferă să lucreze în primul rând cu textele din Biblie.

Oricine poate observa această diferenţă doar intrând într-o biserică ortodoxă: icoanele şi frescele acoperă fiecare centimetru pătrat al pereţilor. Preotul este îmbrăcat într-un veşmânt strălucitor, vocea lui sonoră cântă liturghia. Clopotele răsună, lumânările pâlpâie, iar atmosfera este înmiresmată.

Icoanele completează toate acestea. James Billington, un învăţat rus şi fost bibliotecar la „Library of Congress”, s-a referit la icoane ca fiind „cea mai adorată formă a expresiei teologice” în ortodoxia rusă timpurie.  Teologia ortodoxă, afirma el, tinde să se „cristalizeze mai degrabă în imagini decât în idei.” Icoanele sunt, deci, o „teologie în culori.” Atunci când un preot ortodox a fost întrebat de ce nu mai dă învăţătură doctrinară în biserica sa, el a răspuns: „Icoanele ne învaţă tot ceea ce trebuie să ştim.”

Protestantismul, pe de altă parte, insistă asupra cuvântului scris. În timpul reformei, predica vorbită a înlocuit treptat împărtăşania catolică, devenind cel mai important moment al liturghiei pentru protestanţi. John Calvin (1509-1564) afirma: „Imaginile nu pot înlocui cărţile” şi a spălat pereţii bisericilor reformate din Geneva. Conform cu afirmaţiile puritanului John Foxe (1516-1587), „Dumnezeu a condus reforma nu prin sabie, ci prin tipărire, scriere şi citire.”

Nu este de mirare că ortodoxul Alexei Khomiakov (d. 1860) s-a plâns odată că în protestantism, „invăţătorul a luat locul preotului.” Asemeni lui, teologul ortodox Sergei Bulgakov (d. 1944), descria creştinătatea protestantă ca fiind o religie „profesorală”, în care locul central îl ocupă învăţătorul-profesor.

Continuând cu sola scriptura
Atunci când Martin Luther a ars cărţile legii canonului catolic la Poarta Elster a Wittenbergului în 10 Decembrie 1520, el a făcut acest lucru pentru a accentua un aspect care devenise definitoriu pentru identitatea protestantă: Scriptura are o valoare unică şi normativă, iar tradiţia, oricare ar fi valoarea ei, este secundară şi derivată. Într-adevăr, Luther scria, „Pentru ce altceva mă lupt, decât pentru a aduce pe oricine la o înţelegere a diferenţei dintre Scriptura divină şi învăţătura umană sau obiceiuri, astfel încât un creştin să nu o înlocuiască pe una cu cealaltă, şi să schimbe astfel aurul cu paiele, argintul cu miriştea şi pietrele preţioase cu lemnul?”

De aici marile cuvinte ale reformei – sola scriptura! Aceasta nu înseamnă că protestanţii neglijează tradiţia, ci că tradiţia este supusă autorităţii Bibliei. 

În plus, protestanţii insistă că Dumnezeu vorbeşte cititorului Bibliei într-un mod direct, mai degrabă decât prin intermediul bisericii. Aşa cum reformatorii plasează Scriptura inaintea oricărei tradiţii, protestanţii plasează Scriptura inaintea bisericii. Calvin insista asupra ideii că Cuvântul lui Dumnezeu a dus la naşterea bisericii şi nu invers.

Marea majoritate a credincioşilor ortodocşi înţeleg lucrurile într-un mod diferit. Conform teologului ortodox John Meyendorff (d. 1992), „credinţa şi experienţa creştină nu pot fi compatibile în nici un mod cu noţiunea de sola scriptura” şi cu respingerea oricărei autorităţi ecleziastice în afara Scripturii. George Florovsky (d. 1979) considera această plasare a Bibliei inaintea bisericii, care are drept consecinţă interpretarea personală a Bibliei, ca fiind „păcatul reformei.”

Cu siguranţă, ortodocşii cred ca Duhul lui Dumnezeu vorbeşte poporului Său prin tradiţia apostolică. Această tradiţie este exprimată prin Scriptură, pentru a oferi siguranţă, dar şi prin cele şapte consilii ecumenice, iar într-o măsură mai mică şi prin părinţii bisericii, liturghie, legea canonică şi icoane.

Mai mult, contrar lui Calvin, ortodocşii observă că biserica a existat timp de aproximativ 300 de ani înaintea consiliilor ecumenice şi a formării canonului scriptural. Prin faptul că oferă posibilitatea fiecăruia de a interpreta adevărul biblic în mod personal, ideea de sola scriptura apare ca fiind periculoasă. Prin contrast, convertiţii la ortodoxie jură să „accepte şi să înţeleagă Sfânta Scriptură în conformitate cu interpretarea care era şi este dată de Biserica Sfântă Ortodoxă Catolică din Est, Mama noastră.”  

Devenind ca Dumnezeu

Problema centrală ridicată de către reformă, era cum poate o persoană să stea în faţa unui Dumnezeu sfânt – cum pot să fiu mântuit? Pentru protestanţii tradiţionalişti, răspunsul la această întrebare este exprimat în doctrina lui Pavel de “iertare doar prin credinţă.” Neprihănirea perfectă a lui Hristos îmi este atribuită doar prin credinţă, nu prin faptele pe care le fac. Dumnezeu ne declară iertaţi datorită neprihănirii lui Hristos. Calvin numea această doctrină „balamaua pe care se învârte adevărata religie.” Conform lui Luther, creştinătatea aderă la această doctrină, sau se abate de la ea.

Fundamentul iertării este fără îndoială legal sau juridic. Ofensa adusă măreţiei şi onoarei lui Dumnezeu trebuie pedepsită. Calvin descrie iertarea prin credinţă astfel: „aşa cum un om este declarat nevinovat de către un judecător imparţial, tot aşa un păcătos este considerat iertat de către Dumnezeu, atunci când acesta primeşte neprihănirea dată de Dumnezeu.” 

Este fascinant să observăm absenţa totală a doctrinei iertării prin credinţă din mare parte a istoriei şi teologiei ortodoxe. În schimb, ideea de theosis sau a “divinizării” ocupă un loc central în ortodoxism. Aforismul senzaţional – atribuit multor părinţi ai bisericii timpurii, inclusiv promotorului trinitarianismului, Athanasius – concluzionează foarte bine această idee: „Dumnezeu a devenit om pentru ca oamenii să poată deveni dumnezei.”

De fapt, theosis se bucură de sprijin scriptural, după cum găsim scris în 2 Petru 1:4: „[Dumnezeu] ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti. ... ” În alte cuvinte, Fiul lui Dumnezeu s-a coborât şi a luat chip de om, pentru ca noi oamenii să putem urca şi să devenim ca Hristos. Cadrului legal pentru înţelegerea lucrării lui Hristos îi este atribuită o mai mică importanţă, în schimb se pune accentul pe uniunea noastră mistică cu Dumnezeu.

Dar ce anume înseamnă „a deveni Dumnezeu” ? În primul rând, ortodocşii au repudiat categoric orice urmă de panteism; theosis nu înseamnă că esenţa naturii noastre umane este pierdută. Mai degrabă, theosis vorbeşte despre uniunea mistică, originală şi reală a credinciosului cu Dumnezeu, prin care noi devenim din ce în ce mai mult ca şi Hristos, trecând de la starea de pierzare la cea de nemurire. Pe masură ce luăm parte la harul lui Dumnezeu şi trăim vieţi de trezire spirituală, sperăm la „dobândirea asemănării cu Dumnezeu, atât de mult cât este cu putinţă omeneşte”, după cum afirma duhovnicul Maximus (the Confessor) (580-662).

La fel cum observa şi Lossky, există întradevăr o „deosebire dogmatică” între gânditorii creştini estici şi cei vestici. Eu personal, sunt un protestant convins, dar sunt mulţumitor lui Dumnezeu pentru tot ceea ce pot învăţa de la ortodocşi, referitor la pelegrinajul nostru comun de credinţă.

Fără cale de mijloc.
O frescă cu Judecata cea Mare încadrează intrarea unei mănăstiri din Grecia Centrală. Protestanţii şi ortodocşii nu sunt de acord cu catolicii, afirmând ca nu există purgatoriu.