Marea Despartire

de Mark Galli

Timp de secole, creştinii din apus şi cei din răsărit au trăit separaţi unii de alţii. La un moment dat însă, catolicii i-au agresat pe ortodocşi.

Într-o după-amiază de vară a anului 1054, cardinalul Humbert insoţit de alţi doi trimişi ai Papei de la Roma a intrat în marea biserică a Sfintei Înţelepciuni (Hagia Sofia), din Constantinopol, chiar în timp ce slujba era pe cale să înceapă. Aceştia s-au îndreptat către sanctuar, au aşezat pe altar un document papal sigilat – numit ”bula papală”-, după care s-au îndreptat către ieşire. “Bula papală” îl declara pe patriarhul Constantinopolului şi pe cei afiliaţi lui, excomunicaţi din biserica, nemaifiindu-le permis să primească harul lui Dumnezeu prin pocăinţă.

Cardinalul a ieşit pe uşa vestică, şi-a scuturat praful de pe picioare şi a spus: “Domnul să privească şi să judece.” Un diacon, intuind conţinutul bulei papale, a alergat neliniştit după Humbert, implorându-l să o i-a inapoi. Humbert l-a refuzat, iar diaconul a scăpat documentul pe stradă.

Deseori, această întâmplare este prezentată ca fiind momentul esenţial în marea schismă dintre Estul Ortodox şi Vestul Latin. Totuşi, acest incident, este doar unul dintre multe altele care au avut loc până la marea schismă – evenimentele sângeroase din 1204 aşezând sigiliul peste o despărţire care dăinuie până în prezent.

Cauzele schismei sunt complexe, iar ele ne arată nu doar particularităţile a ceea ce noi numim astăzi Biserica Ortodoxă Răsăriteană, ci şi modul în care ortodocşii înţeleg acest capitol al istoriei creştine.

Realităţile geo-politice

Pe timpul apostolilor, Imperiul Roman constituia o unitate politică şi culturală interdependentă. Imperiul încorporase o diversitate de grupuri etnice care vorbeau o la fel de mare varietate de limbi şi dialecte. Şi totuşi, toţi erau guvernaţi de acelaşi împărat şi formau marea civilizaţie greco-romană. Atât greaca, cât şi latina erau înţelese aproape oriunde, latina fiind limba oficială a Imperiului.

La sfârşitul anilor 200, imperiul era unit teoretic, dar în realitate era divizat în două părţi, una vestică şi una estică, fiecare parte având împăratul său. Însuşi Constantin, înfiinţase o a doua capitală imperială, în Est, la Constantinopol, „Noua Romă”. Mai târziu, au venit invaziile germanice din secolul al xv-lea, iar Vestul a fost împărţit între goţi, lombarzi, franci, vandali şi alte triburi germanice. Bizantinii din răsărit încă mai privesc Imperiul Roman ca fiind universal, în timp ce, de fapt, împărţirea politică între răsăritul grec şi apusul latin este permanentă.

Apoi avarii şi slavii au ocupat Peninsula Balcanică. „Illyricum”, care trebuia să servească drept punte între Bizanţ şi Vest, a devenit o barieră. Odata cu creşterea Islamului în anii 600, Mediterana a trecut sub control arab. Contactele culturale dintre estul şi vestul Mediteranei au devenit din ce în ce mai dificile. 

Realităţile geo-politice au complicat lucrurile. Timp de secole, liderii papali apelau în mod normal la Constantinopol şi împăratul său pentru ajutor militar şi economic. Dar în anul 754, Papa Ştefan al II lea fiind refuzat de către Est şi având nevoie de ajutor pentru a-şi apăra statele papale de atacurile lombarzilor, s-a orientat înspre Nord căutând ajutor la Pepin, conducătorul francilor. Începand din acel moment, papalitatea a trecut treptat sub influenţa francilor.

O jumătate de secol mai târziu, a avut loc un eveniment mult mai simbolic şi mai dramatic. De Crăciun, în anul 800, Papa Leo al III lea l-a încoronat pe Charlemagne, împăratul Francilor, ca şi împărat al „Sfântului Imperiu Roman”. Charlemagne a căutat imediat să aibă recunoaşterea împăratului Bizanţului. Însă împăratul bizantin, se considera încă, a fi conducătorul Imperiului Roman unit. Charlemagne a fost privit ca un intrus, iar încoronarea papală, ca un act de schismă. Charlemagne nu a fost recunoscut de Împaratul Bizanţului timp de mulţi ani. 

Instrainarea

Odată cu încoronarea lui Charlemagne, schisma civilizaţiilor a devenit pentru prima dată evidentă. Toată renaşterea culturală promovată de curtea lui Charlemagne, a fost marcată puternic de prejudecăţile anti-greceşti în literatură, teologie şi politică. Bizantinii, la rândul lor, au rămas închişi în propriul lor univers de idei eşuând în a aprecia învăţătura apuseană. Ei i-au tratat pe toti francii ca pe nişte barbari.
Această prejudecată reciprocă a fost întărită şi de limbă. Zilele în care oamenii educaţi erau bilinguali se sfârşiseră. În anul 450, doar câţiva vestici mai puteau citi greceşte, iar după anii 600, deşi Bizanţul se autointitula încă Imperiul Roman, era un lucru rar pentru un bizantin să vorbească latina. Photius, cel mai mare învăţat al Constantinopolului din secolul al IX lea, nu putea citi latina. În anul 864, un împarat „Roman” al Bizanţului, Michael al III lea, a numit „barbară” limba lui Virgil.

În plus, mai erau şi alte diferenţe semnificative între cei invăţaţi. Bizanţul a fost o civilizaţie vastă şi erudită, iar mulţi dintre învăţaţii laici prezentau un interes activ faţă de teologie. Teologul laic a fost întotdeauna o figură acceptată în Ortodoxie: unii dintre cei mai erudiţi patriarhi bizantini – Photius, de exemplu – au fost laici înainte de numirea lor în patriarhat.

În Vestul cufundat în confuzie politică şi retragere culturală, doar clericii erau beneficiarii educaţiei care a supravieţuit Evului Mediu timpuriu (deseori numit Evul „întunecat”). Teologia devenise rezervată doar preoţilor. Marea majoritate a laicilor erau analfabeţi; cei mai mulţi nu puteau înţelege nuanţele discuţiilor teologice.

Aşadar, teologia a urmat cursuri diferite atât în răsărit cât şi în apus. În general, abordarea latină era mai practică, iar cea greacă, mai speculativă. Gândirea latină era influenţată de legea romană, în timp ce grecii înţelegeau teologia în contextul închinării, a părtăşiei. Referitor la crucificare, latinii se gândeau la Isus în primul rând ca la victima de pe cruce, în timp ce grecii îl vedeau pe Hristos fiind victorios asupra morţii. Latinii vorbeau mai mult de mântuirea păcătoşilor, grecii, despre divinizarea umanităţii. Existau totodată şi câteva diferenţe practice: grecii permiteau căsătoria clericilor, latinii insistau asupra celibatului preoţilor. Ambele părţi aveau reguli diferite referitoare la post. La împărtăşanie grecii foloseau pâine dospită, în timp ce latinii foloseau pâine nedospită, sau „azimă”.

Totuşi, aceste două abordări nu erau contradictorii – ci se completau reciproc, după cum se întâmplă şi în familie (cu deosebirile dintre soţ şi soţie).

Conflict deschis

Începând cu secolul al VI lea, a apărut un număr de dispute între Roma şi Constantinopol. Un conflict apărut la jumătatea secolului al IX lea a relevat cât de înstrăinat devenise  Estul de Vest. Incidentul este cunoscut sub numele de „Schisma lui Photian” – deşi Estul preferă să îl numească „Schisma Papei Nicolas”.

Totul a început în anul 858, când Patriarhul Ignatius al Constantinopolului a fost exilat de către Împăratul Bizantin (deoarece critica viaţa particulară a împăratului). Ignatius a fost forţat să demisioneze, în locul lui fiind numit patriarh al capitalei un laic plin de har care se numea Photius. Photius a fost numit „cel mai distins gânditor, cel mai deosebit politician şi cel mai abil diplomat care a deţinut vreodată conducerea Patriarhiei de la Constantinopol.”

Photius, după cum era obiceiul, a trimis o scrisoare Papei Nicolas I, episcopul Romei, anunţându-l de numirea sa. În mod normal, papa ar fi trebuit să recunoască imediat un nou patriarh. Dar Nicolas I nu a făcut acest lucru. El auzise că fostul patriarh mai avea incă adepţi, care îl numeau pe Photius uzurpator. Papa Nicolas I a decis să analizeze această problemă, iar în anul 861 a trimis câţiva delegaţi la Constantinopol.

Photius nu dorea nici o dispută cu papalitatea, aşa că i-a tratat pe delegaţi cu mare cinste; invitându-i chiar să conducă un consiliu local care să se ocupe de rezolvarea acestei probleme. Consiliul a decis că numirea lui Photius ca patriarh era legitimă.

Totuşi, atunci când delegaţii s-au întors la Roma, Nicolas I i-a acuzat de faptul ca şi-au depăşit atribuţiile. A rejudecat el însuşi cazul la Roma, în cadrul unui consiliu care a respins cererea lui Photius, deposedându-l de toată demnitatea preoţiei şi recunoscându-l pe Ignatius ca patriarh.

Bizantinii au ignorat consiliul de la Roma şi au refuzat să răspundă scrisoarei papei.

Disputa s-a axat pe drepturile papale, care au devenit o altă problemă între Est şi Vest. Printre bisericile din răsărit, exista un puternic sentiment de egalitate între episcopi, deoarece un număr de biserici revendicau dreptul de a fi fost infiinţate de către un apostol. Estul l-a recunoscut pe Papă ca fiind primul episcop al bisericii, dar l-a văzut doar ca pe primul dintre mai mulţi egali.

În apus, doar o mare biserică a revendicat înfiinţarea sa de către un apostol – Roma – aşa că Roma a ajuns să fie privită ca şi scaun apostolic. Biserica apuseană a fost văzută mai puţin ca şi un colegiu al egalilor, şi mai mult ca o monarhie având drept conducător pe papă. Dar bizantinilor nu le păsa că biserica apuseană era centralizată, atât timp cât papa nu îi deranja.

Mai mult decât atât, răsăritul avea un conducător laic puternic, împăratul, care trebuia să menţină ordinea. Dar, după invazia triburilor germanice în apus, exista doar o mulţime de căpetenii de război. Doar papa de la Roma putea acţiona ca reprezentant a ceea ce mai rămăsese din viaţa politică a Europei de Vest. De exemplu, Papa Leo I a fost cel care l-a urmărit pe hunul Attila în anul 452, pentru a-l determina să ocolească Roma în una din campaniile sale. După acest eveniment, papa a început din ce în ce mai mult să comande nu doar subordonaţilor săi ecleziastici ci şi conducătorilor laici. Totuşi, biserica răsăriteană nu era deranjată – atât timp cât papa revendica putere absolută doar în Vest. Nicolas I a fost un papă reformator, care a avut o părere exaltată – cel puţin conform ortodocşilor - referitoare la prerogativele statutului său. El credea că puterile sale absolute se întind până în Est. Dupa cum scria într-o scrisoare în anul 865, el credea că papa este hărăzit cu autoritate „peste tot pământul, adică, peste orice biserică.” Atunci când a izbucnit o dispută în Constantinopol, Nicolas a considerat oportun să determine ambele părţi să se supună arbitrării lui, întărind astfel revendicarea sa asupra jurisdicţiei universale.

În mod ironic, supunerea iniţială a lui Photius faţă de trimişii papali, s-a dovedit a fi o problemă. Acţiunea sa nu confirma supremaţia papei, ci doar faptul că Photius arătase curtoazie diplomatică. Pentru a-şi demonstra autoritatea, Nicolas a convocat un nou consiliu.

Din nou, bizantinii nu erau deranjaţi de faptul că apelurile mergeau la Roma, atât timp cât erau îndeplinite condiţiile specifice din Canonul 111 al Consiliului de la Sardica (343). Acest canon specifica faptul că rejudecările nu pot fi conduse de către papă, la Roma, ci doar de către episcopii provinciilor adiacente celei a episcopului condamnat. Bizantinii credeau că Nicolas a incălcat acest canon, intervenind astfel în problemele altui patriarhat.

În acel moment incidentul dintre Nicolas şi Photius avea un potenţial exploziv, doar în problema autorităţii papale. Totuşi mai apăruse încă o problemă, mai subtilă dar în acelaşi timp la fel de determinantă.

Politicile misionare

Atat Bizanţul cât şi Vestul (în mare majoritate germanii) începuseră să lanseze mişcări misionare printre Slavi. Cele două linii ale avansării misionare, una din Est şi una din Vest, s-au intersectat la un moment dat în Bulgaria.

Bulgaria era o ţară pe care atât Roma cât şi Constantinopolul erau nerăbdătoare să o adauge sferelor lor de influenţă. Khanul Boris, conducătorul bulgarilor, a fost înclinat să ceară germanilor, adică misionarilor catolici botezul. Dar când a fost ameninţat cu invazia bizantină, s-a răzgândit şi a acceptat botezul din partea clericilor greci, în jurul anului 865. Totuşi, Boris dorea independenţă pentru biserica bulgară, aşa că a cerut Constantinopolului să acorde bisericii bulgare aceeaşi autonomie de care se bucurau celelalte patriarhate. (Alexandria, Antiohia, şi Ierusalimul). Constantinopolul a refuzat.

Atunci Boris s-a intors iarăşi către Vest, sperând să găsească un tratament mai bun. A acordat latinilor mână liberă în Bulgaria, iar misionarii latini au început imediat să lanseze asalturi verbale dure împotriva grecilor, scoţând în evidenţă punctele în care practica bizantină era diferită de a lor: căsătoria clericilor, regulile postului, şi deasupra tuturor, filioque.

Ultima dispută implica cuvintele referitoare la Duhul Sfânt din crezul nicen. Original, fraza suna aşa: „Eu cred … în Sfântul Duh, Domnul, Dătătorul vieţii, care vine de la Tatăl. …” Această formă originală este încă recitată de către cei din răsărit. Dar cei din apus au introdus în mod treptat o propoziţie în plus „şi de la Fiul” (în Latină, filioque), la ei, crezul sună astfel: „ … care vine de la Tatăl şi de la Fiul.”

Această adăugare a apărut  pentru prima dată în Spania secolului VI, ca protecţie împotriva Arianismului; ea ajută la accentuarea divinităţii depline a lui Isus. Adăugarea s-a extins atât în Franţa, cât şi în Germania, unde a fost bine primită de Charlemagne şi adoptată în Consiliul de la Frankfurt (794).

Etapa premergatoare schismei
După cum se poate observa în imagine, pe patena (farfurioara pentru pâinea de impărtăşanie) folosită la Constantinopol în secolul VI, Hristos dă cina simultan la două grupuri de apostoli. Deşi Creştinătatea era încă unită, creştinii apuseni şi răsăriteni dezvoltaseră tradiţii diferite atât în teologie, cât şi în modul de închinare.(click here)

Grecii nu au luat în considerare filioque  până în secolul IX, dar atunci când au făcut acest lucru, au avut o reacţie puternică. Ortodocşii au obiectat (şi încă mai obiectează) la această adăugare din doua motive. În primul rând, crezul este proprietatea comună a întregii biserici; daca i se aduce vreo modificare, aceasta trebuie făcută de către întreaga biserică la un consiliu ecumenic. Apusul, prin modificarea crezului fără consultarea răsăritului, se face vinovat (după cum afirma un scriitor ortodox) de “fratricid moral”, păcătuind astfel împotriva unităţii bisericii.

În al doilea rând, majoritatea ortodocşilor au convingerea că filioque este greşit din punct de vedere teologic. Unii afirmă faptul că filioque este chiar o erezie, deoarece modifică echilibrul sensibil al doctrinei Trinităţii.

Deşi filioque nu era încă folosit la Roma în secolul IX, Nicolas i-a susţinut pe germani atunci când aceştia au insistat asupra folosirii lui în Bulgaria.

Photius a fost alarmat de această dezvoltare chiar la graniţele Imperiului Bizantin. In anul 867 într-o scrisoare către ceilalţi patriarhi estici, el denunţă filioque şi îi acuza de erezie pe cei care îl foloseau. Photius a convocat un consiliu la Constantinopol, care l-a declarat pe Papa Nicolaus excomunicat, numindu-l „un eretic care face ravagii în via Domnului.” Creştinătatea se afla la marginea schismei.

Situaţia s-a schimbat brusc. În acelaşi an, 867, împăratul bizantin a fost omorât, iar uzurpatorii l-au detronat pe Photius, redându-i patriarhatul lui Ignatius – omul al cărui exil şi demisie începuse controversa. În aceeaşi perioadă, Papa Nicolas a murit şi Hadrian al-II-lea a devenit papă, urmat de Ioan al-VIII-lea. Astfel intră în scenă, un nou set de rivalităţi şi alianţe, prea complexe pentru a putea fi prezentate aici în detaliu.

Un alt consiliu de la Constantinopol, cunoscut drept Consiliul Anti-Photian, l-a condamnat pe Photius, anulând decizia din 867. Consiliul a decis că biserica bulgară aparţinea patriarhatului de la Constantinopol. Dându-şi seama că Roma i-ar permite mult mai puţină independenţă decât Bizanţul, Boris a acceptat aceasta decizie. În anul 870 misionarii vestici au fost expulzaţi, iar începând de atunci filioque nu a mai fost auzit în Bulgaria.

Acesta însă, nu este sfârşitul istorisirii. La Constantinopol, Ignatius şi Photius au fost reconciliaţi, iar atunci când Ignatius a murit în 877, Photius a devenit încă o dată succesorul acestuia la patriarhat. În anul 879 a fost ţinut un alt consiliu la Constantinopol. Consiliul precedent a fost anatemizat şi toate condamnările lui Photius au fost retrase. Roma nu a amintit nimic de filioque şi nici nu a încercat să revendice papalitatea în răsărit.

În acest mod, schisma părea a fi rezolvată temporar.

Esec diplomatic

La începutul secolului unsprezece, apăruseră probleme noi. În anul 1014, la încoronarea Sfântului Împărat Roman Henry al-II-lea al Romei, crezul a fost cântat în forma sa editată. Mai mult decât atât, aflată acum sub influenţa germanică, Roma a început reforma. Prin regulile celor ca Papa Gregory al-VII-lea, Roma a câştigat o poziţie de putere fără precedent în Vest. Papalitatea işi revendica jurisdicţia universală.

Problemele au fost agravate de către vikingi, care au atacat regiunile din Italia care erau controlate de către Bizanţ. Mai mult, Veneţia, care era un puternic oraş-stat comercial încălca afacerile bizantine din Italia şi Asia Mică.

La începutul anilor 1050, normanzii i-au forţat pe grecii din Italia bizantină să se conformeze practicilor latine. Patriarhul Michael Cerularius cerea în schimb ca bisericile latine din Constantinopol să adopte practicile greceşti. Fiind refuzat de latini, acesta le-a închis bisericile.

În anul 1053, Cerularius a adoptat o atitudine mai concilianta şi i-a scris Papei Leo al-IX-lea, oferindu-se să ajungă la o întelegere asupra disputelor cu referire la uzuanţe (datini). În anul 1054, Leo trimite trei delegaţi la Constantinopol, conducătorul acestora fiind Humbert, episcop de Silva Candida.

Atât cardinalul Humbert cât şi Cerularius erau amândoi de neclintit şi intransigenţi; era foarte puţin probabil ca întâlnirea lor să promoveze bunăvoinţa. Delegaţii, când s-au întâlnit cu Cerularius i-au împins o scrisoare papală şi s-au retras fără saluturile uzuale. Scrisoarea fusese schiţată de catre Humbert şi avea un ton antagonic.

Patriarhul a refuzat să mai trateze cu delegaţii. Humbert şi-a pierdut răbdarea şi a scos o “bulă” de excomunicare împotriva lui Cerularius. Printre alte acuzaţii rău-voitoare aflate în document, Humbert îi acuza pe greci de omiterea filiogue din crez!

Humbert a plecat imediat, iar în Italia întreg incidentul a fost prezentat ca fiind o mare victorie pentru Roma. Cerularius şi sinodul său au contracarat prin excomunicarea lui Humbert. Astfel, această încercare de reconciliere a agravat situaţia precedentă.

Totuşi, dupa 1054, relaţiile de prietenie au continuat. Cele două părţi ale creştinătăţii nu erau încă conştiente de marea ruptură dintre ele. La acel moment, totul părea o neînţelegere care putea fi lămurită cu tact şi diplomaţie. Însă, odată cu cruciadele, toate speranţele de reconciliere au dispărut.

Sacrilegiu

La începutul anilor 1090, împăratul bizantin, Alexis, a cerut Papei Urban al II lea să ajute răsăritul. Musulmanii cuceriseră recent o mare parte din Imperiul Bizantin, inclusiv multe zone importante din Pământul Sfânt. Vestul s-a aliat cauzei, trimiţând mii de cruciati, care au eliberat atât Antiohia, cât şi Ierusalimul.

Cruciaţii au infiinţat patriarhii latine atât în Antiohia, cât şi în Ierusalim, alături de patriarhiile greceşti. În Ierusalim, grecii şi latinii l-au acceptat la început pe patriarhul latin drept lider al tuturor. În anul 1107, un pelegrin rus aflat la Ierusalim i-a găsit pe greci şi pe latini având părtăşie împreună, în armonie, la locurile sfinte (deşi a observat cu satisfacţie că la ceremonia focului sfânt, lumânarea grecilor s-a aprins în mod miraculos, pe când cea a latinilor a trebuit sa fie aprinsă de cea a grecilor!).

Dupa 1187, când Saladin a cucerit Ierusalimul, situaţia Locurilor Sfinte s-a deteriorat: doi rivali rezidenţi în Palestina au împărţit populaţia creştină între ei – un patriarh latin la Acre, şi unul grec la Ierusalim. Aflată în expansiune, schisma ajunsese şi la nivel local.

Un secol mai târziu, orice urmă de armonie dintre Est şi Vest dispăruse cu desăvârşire. În anul 1204 cruciaţii vestici se indreptau către Egipt, în ceea ce noi considerăm acum, ca fiind a patra cruciadă. Aceştia au fost convinşi să facă un ocol, prin Constantinopol, de către două părţi: în primul rând de către comercianţii din Veneţia (care contribuiau la finanţarea cruciadei) care căutau să destabilizeze situaţia bizantinilor spre propriul lor caştig; în al doilea rând de către Alexius, fiul lui Isaac Angelus, împăratul deposedat care dorea să revină împreună cu tatăl său la tronul Imperiului Bizantin. Dar intervenţia vesticilor nu a avut succes, iar în cele din urmă cruciaţii, dezgustaţi de politica bizantină, şi-au pierdut răbdarea şi au jefuit oraşul.

Jaful de trei zile al Constantinopolului nu are echivalent în istorie. Timp de 900 de ani, marele oraş fusese capitala civilizaţiei creştine. Lucrări de artă din Grecia Antică şi capodopere bizantine de o excelentă măiestrie împodobeau oraşul. Mulţi jefuitori, în special cei din Veneţia, au luat aceste comori pentru a decora pieţele şi bisericile din oraşele lor.

Mulţimi de soldaţi umblau pe străzi şi prin case. Aceştia furau tot ceea ce era strălucitor, iar ceea ce nu puteau lua, distrugeau – nici măcar mănăstirile, bisericile sau bibliotecile nu au scăpat. Atât casele mari, cât şi cele mici erau sparte şi jefuite. Soldaţii se opreau doar ca să omoare, să violeze sau să spargă cramele de vin pentru a se reîmprospăta. Călugăriţele se ascundeau speriate în mănăstirile lor. Femei şi copii plini de sânge mureau pe străzi.

În Hagia Sophia, cea mai glorioasă biserică a a creştinătăţii, soldaţii beţi au rupt perdelele de mătase şi au spart iconostasele mari de argint – care ţineu icoanele sfinte – în bucăţi. Cărţi sfinte şi icoane au fost călcate în picioare. În timp ce soldaţii beau veseli din vasele de la altar, o prostituată se aşezase pe tronul patriarhului şi canta un cântec francez vulgar.

Aceste fapte abominabile au continuat timp de trei zile, până când acest oraş mare şi frumos arăta ca scena unui măcel.

Schisma

Constantinopol nu şi-a revenit niciodată. Peste 200 de ani, atunci când a fost atacat de turci, Imperiul Bizantin era atât de slăbit încât a opus foarte puţină rezistenţă. În anul 1453 marele oraş era decăzut, civilizaţia bizantină dispăruse, iar biserica răsăriteană devenise minoritară într-o cultură ostilă.

Creştinătatea estică nu a uitat niciodată măcelul şi jaful acelor trei zile teribile din 1204. Istoricul Steven Runciman scria, „Cruciaţii au adus nu pace, ci sabie, iar sabia a determinat separarea Creştinătăţii.” Resentimentele şi indignarea împotriva sacrilegiului făcut de vestici au fost adânc întipărite în inimile esticilor. „Până şi Saracenii [Musulmanii] sunt îndurători şi îngăduitori,” protesta un istoric ortodox contemporan, „în comparaţie cu cei care poartă crucea lui Hristos pe umeri.”

Istoricii încă mai dezbat asupra datei de începere a marii schisme, dar este foarte clar că ceea ce fusese odată unit, s-a despărţit pentru totdeauna în anul 1204.

Cruciatii vestici au jefuit Constantino-
polul in 1204. Pe langa atacul la demnitatea umana si la viata, multimea prazii de razboi este ametitoare. Nimeni, scria un cronic vestic, nu ar putea vreodata sa numere aurul, argintul, bijuteriile, matasea si blanile furate.

Mark Galli este editor al Istoriei Crestine (Christian History). El este indatorat pentru mare parte din acest articol, Bisericii Ortodoxe “Timothy Ware's” (Penguin, 1993).

(traducere Marius & Oana Ailenei
ailenei@hotmail.com )

Evenimente importante