Gustul gloriei

Pentru ortodocşi, închinarea este raiul pe pământ.
de Paul Meyendorff
 

Se spune că în 987, Prinţul Vladimir al Kievului trimisese emisari în diferite ţări, pentru a afla despre religia şi modul de închinare ale locuitorilor acestora. El era în căutarea unei credinţe care să se potrivească poporului său.

Emisarii au ajuns întâi la bulgarii de pe Volga. Conform emisarilor, aceşti musulmani erau dizgraţiaţi, trişti, nefericiţi şi aveau un „miros teribil.” La germani (creştinii vestici), ambasadorii nu au văzut „glorie.” În Constantinopol, aceşti emisari au fost duşi la catedrala Hagia Sophia. Raportul lor suna astfel:

„Nu mai ştiam dacă ne aflam în rai sau pe pământ. Pentru că pe pământ nu există asemenea splendoare sau frumuseţe, aflându-ne în lipsă de cuvinte în încercarea de a o descrie. Ştim doar că Dumnezeu locuieşte acolo, printre oameni, slujba lor fiind mult mai curată decât a altor naţiuni. Nu putem uita cu nici un chip acea frumuseţe.”

Prinţul Vladimir a fost convins, iar supuşii săi au acceptat creştinătatea greacă şi au fost botezaţi.

Deşi legendară, această însemnare aflată în Cronica Primară Rusă, ne comunică faptul că ruşii au fost convertiţi nu de argumentele teologice, ci de splendoarea pură a închinării bizantine.

Această tradiţie liturgică, urmată chiar şi în cele mai îndepărtate parohii, defineşte ortodoxia mai bine decât orice altceva. Simpla prezenţă la o slujbă ortodoxă a unui neortodox, îl va ajuta să înţeleagă acest adevăr.

Ritualul închinării
 

Atunci când un vizitator vestic are un prim contact cu o biserică ortodoxă, este impresionat de cladire în primul rând. Icoane cu sfinţi şi scene biblice acoperă pereţii şi tavanul, uneori chiar în întregime. Un panou acoperit cu icoane, numit iconostas, separă sanctuarul(unde se află altarul) de naos(unde se adună congregaţia).

Deasupra naosului se înalţă spre cer o cupolă mare, centrală, de unde o imagine austeră a Pantocratorului (de la grecescul „Atotputernic” - Hristos aşezat pe tronul Său de glorie) contemplă adunarea de enoriaşi. Imagini cu Hristos şi cu Theotokos (Maria, „Născătoare de Dumnezeu,”) flanchează uşile centrale ale iconostasului.

Imaginile sunt mari, proeminente, reliefante, formale şi fără nici o urmă de sentimentalitate. Rolul lor este de a-ţi transmite că te afli în prezenţa Dumnezeului viu, împreună cu sfinţii şi cu cei drepţi din fiecare epocă. Înainte ca un simplu cuvânt să fie rostit, întreaga congregaţie de credincioşi cântă împreună „Sfânt, Sfânt, Sfânt ...” (Ap.4:8), ca într-o imagine în oglindă a adunării credincioşilor din cer.

Pe măsură ce slujba începe, vizitatorul este dus într-o lume nouă şi nefamiliară. Mirosul de tămâie umple biserica. Uşile centrale ale iconostasului se deschid, iar preoţii îmbrăcaţi în veştminte strălucitoare, intonează binecuvântarea de deschidere. Diaconii incantează pomelnicul de deschidere, iar corul însoţit de popor răspunde, Kyrie eleison („Doamne miluieşte”). Mare parte a slujbei este intonată sau cântată.

La fiecare cerere poporul face semnul crucii şi se închină, aducând astfel închinarea lor, atât fizic, cât şi în gândire. Ei stau în picioare pe toată durata slujbei, în general bisericile ortodoxe neavând bănci.

Clericii se mişcă înăuntru şi în afara sanctuarului, în ceea ce pare a fi un ritual bine stabilit. Paracliserii sunt ocupaţi cu lumânările. Cântăreţii parcurg prin cântări numeroasele cărţi de imnuri. Credincioşii se mişcă dintr-o parte în alta, punând lumânări la locurile din faţa icoanelor.

Toate acestea par a fi complicate şi haotice, dar pentru enoriaşi totul este normal. Fiecare îşi cunoaşte rolul său în adunare.

Vizitatorul este impresionat totodată, atât de imnuri, cât şi de rugăciuni. Unele sunt intonate cu glas tare pentru ca toţi să le poată auzi, altele sunt recitate aproape în şoaptă. Creştinii din apus, care sunt obişnuiţi cu rugăciuni scurte, simple şi directe, sunt deseori surprinşi de limbajul elaborat, inflorit şi plin de poezie al liturghiei bizantine. Aceste texte, majoritatea compuse între secolele IV şi XI, reprezintă cele mai mari realizări ale culturii creştine greceşti medievale.

Rugăciunile şi imnurile sunt bazate în mare parte pe texte din Scriptură. De exemplu, rugăciunea euharistică compusă de sfântul Vasile cel Mare, conţine doar în prefaţă, cel puţin 44 de citate biblice.

„Vie Împărăţia Ta”
 

Cu mult înainte de apariţia cărţilor tipărite, de universităţi sau seminarii, această liturghie a educat şi format pe credincioşi. Scriptura este citită şi desluşită, imnurile transmit învăţătura bisericii, iar icoanele întăresc această învăţătură. Un ţăran din Munţii Carpaţi ai Ucrainei, care nu a auzit probabil niciodată de Consiliul de la Calcedon (451), care a afirmat cele două naturi ale lui Hristos, ştie pe de rost un imn ortodox care să parafrazeze decretele acestui consiliu.

Această tradiţie liturgică s-a dezvoltat continuu de-a lungul vremii, închinarea ortodoxă căutând să ofere celor credincioşi o viziune şi experienţă unică. Ortodocşii cred că prin Duhul Sfânt, Hristos coboară ca să ne dea Cuvântul, trupul şi sângele Său. În acelaşi timp, noi suntem duşi acolo unde este El, astfel încât, de fiecare dată când biserica se adună la închinare, să simţim gustul împărăţiei.

Paul Meyendorff este profesor de teologie liturgică la Seminarul teologic ortodox Sfântul Vladimir (St. Vladimir's Orthodox Theological Seminary), din Crestwood, New York.

Atins de un înger.
Această icoană a înălţării lui Hristos transmite  părerea generală a ortodocşilor, care afirmă că  ei se închină  în prezenţa lui Hristos, a îngerilor şi a întregii adunări din ceruri.