Calugaria

horizontal rule

Home
Crezul Ortodox
Problema icoanelor
Calugaria
Un exercitiu de uimire
Consiliile lui Hristos
Gustul gloriei
Pozitia lui Bartholomew I
Estul critica Vestul
Doua incercari de unire
Contradictii dinauntru
Oastea Domnului
O evaluare evanghelica
Discutii fratesti
Alte resurse de studiu

Calugăria


În cazul în care cunoşti măcar câteva lucruri despre călugăria estică, atunci poţi afrima că ştii foarte multe şi despre ortodoxismul răsăritean.
de John Chryssavgis
 

Călugăria a luat naştere într-o dimineaţă de duminică a anului 270 sau 271, într-un sat egiptean. Pasajul din Evanghelie care a fost citit la slujbă în acea zi, cuprindea următoarele cuvinte: „Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Isus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă”(Matei 19:21). În mijlocul acelei adunări se afla un tânăr, pe nume Anton, care la auzirea acestor cuvinte, a început trăirea unei vieţi, nu neapărat în sărăcie, ci de singurătate totală.

 

Acest pas al lui Anton, într-un deşert nelocuit, în acea perioadă, a fost observat foarte puţin atât de către cei din satul lui, cât şi de cei din afara satului. Dar în momentul în care Anton a murit la vârsta de 106 ani, Atanasie din Alexandria, prietenul şi biograful său (d.373), ne relatează că numele lui Anton ajunsese cunoscut „în împrejurimi.” „Deşertul”, relatează Atanasie, „devenise un oraş”, mii de oameni obişnuind să vină la Anton în mod regulat, pentru a-i asculta învăţăturile.

 

Din acel moment, călugăria a devenit o caracteristică importantă a ortodoxiei răsăritene, astfel încât nimeni nu poate înţelege ortodoxia fără a-i înţelege tradiţia monahală.

 

Riguroşii înţelegători

În Egipt s-au dezvoltat trei tipuri principale de călugărie, corespunzătoare celor trei mare zone geografice:

  1. Viaţa pustnică, înfiinţată în Egiptul de Jos, unde Anton (d. 356) este urmat drept model. Aici călugării trăiau o viaţă de rugăciune izolată şi austeră.

     
  2. Cenobitia, sau forma de viaţă în comun, apărută în Egiptul de Sus, unde Pahomius (d. 346) a înfiinţat o comunitate de călugări care se rugau şi munceau împreună.

     
  3. Calea de mijloc, înfiinţată de către Ammon (în jur de 350) în Nitria şi Scetis, la vest de gura Nilului. Aici un grup unit de mici aşezăminte de câte doi pâna la şase călugări erau conduşi de un prezbiter, sau „abba.”
     

Centrul călugăriei estice s-a mutat din Egipt în Asia Mică la sfârşitul anilor 300, în Palestina în jurul anului 400, în Sinai în jurul anului 500, şi la Muntele Atos în Grecia în anii 900, acolo unde aceste trei forme de călugărie încă mai există.

 

În alte regiuni s-au creat o varietate de moduri de viaţă: în Siria, de exemplu, îi găsim pe „stylites”(stâlpiţi), care au ales să trăiască pe stâlpi. În Capadoccia (în Turcia Modernă), a apărut sub influenţa lui Vasile cel Mare (d.379) o formă mai învăţată, liturgică, şi socială de călugărie. În Palestina tradiţia direcţiei spirituale a fost stabilită de oameni ca Isaia din Scetis (d.489) şi Sabas (d. 532). În Sinai, o formă mai tăcută a spiritualităţii, sau „hezicasm”, a fost înfiinţată de Ioan Climacus (d. În jur de 679).

 

Mănăstirile puteau fi găsite şi în oraşe. În 518, în Constantinopol, existau în jur de 70 de comunităţi doar pentru bărbaţi. Călugării deveniseră din ce în ce mai influenţi în viaţa ecleziastică şi socială: interveneau în disputele teologice, predau liturghie şi spiritualitate şi constituiau inspiraţie pentru laicitate, care avea tendinţa de a urma pe călugării carismatici.

În general, călugăria din Est a fost mai flexibilă şi mai puţin uniformă decât în Vest. Estul nu a avut niciodată un Augustin sau un Benedict, care să scrie reguli stricte de urmat pentru călugări. Prin contrast, „regulile” lui Vasile din Cezarea, nu erau nici pe departe atât de sistematice. Regulile sale lungi, sunt o serie de predici, în timp ce regulile scurte sunt răspunsuri la întrebările călugărilor, din timpul vizitelor sale prin mănăstiri. Nu a existat o regulă general valabilă în Est. Fiecare mănăstire avea propria sa tradiţie.

 

Existau de asemenea mănăstiri pentru femei, care apăruseră înaintea celor pentru bărbaţi. Înainte de a se retrage în deşert, Anton o trimisese pe sora sa la o „casă pentru virgine,” fapt care ne arată indirect că existau deja asemenea comunităţi creştine în Egipt.

 

În general în Est, se punea mai puţin accentul pe „stabilitate,” adică pe cerinţa ca, călugării şi măicuţele să trăiască toată viaţa lor într-o singură mănăstire. De aceea, călugării şi măicuţele din est schimbau des mănăstirile.

 

„Cei fără somn”
Deşi stabilitatea nu constituia o caracteristică principală a monahiei estice, „aşezarea într-o singură celulă” era importantă. În Vorbirile Părinţilor Deşertului, Tatăl (Abba) Moise (d.407), arată că „celula ne învaţă totul.”

 

Celula era mai mult un loc de rugăciune, rugăciunea constituind cea mai importantă slujbă socială a călugărilor bizantini. Mare parte a mănăstirilor din Est erau situate în locuri pustii, separate de civilizaţie, care te îndemnau la rugăciune: mănăstirea Sfântului Saba din Tărâmul Sfânt, mănăstirea Sfânta Caterina de pe Muntele Sinai, Republica Monastică a Muntelui Atos şi stâncile înalte din Meteora, Grecia centrală.

 

Unii călugări şi măicuţe din est erau implicaţi în învăţământ, evanghelizare şi muncă caritabilă, dar aceste lucruri erau considerate secundare vocaţiei principale a monasticilor- rugăciunea. Vizitatorii mănăstirilor se aşteptau să găsească locuri de rugăciune, să descopere persoane ale rugăciunii, şi să întâlnească oameni sfinţi cu darul călăuzirii spirituale.

 

Obiectivul rugăciunii, al întregii vieţi monastice, era uniunea cu Dumnezeu. Această uniune era posibilă doar prin trăirea unei vieţi de purificare spirituală şi de renunţare totală – o dezbrăcare de sine, atât de lucrurile materiale, cât şi de proiectările intelectuale. Aceasta era calea negării sau a cunoştinţei apofatice. Dumnezeul de necunoscut era venerat printr-o serie de negări, care îl arătau pe Dumnezeu ca fiind „dincolo de orice înţelegere.” Calea apofatică avea şi o latură morală: purificarea de dorinţele sau pornirile păcătoase.

 

În Vest, mănăstirile au devenit deseori cuiburi de învăţătură, dar în Est, acestea erau îndeosebi centre de spiritualitate. Cel mai de seamă serviciu al călugărismului estic a fost flacăra permanent arzândă a rugăciunii şi spiritualităţii. O mănăstire din Constantinopol se numea Akoimetoi (traducere liberă, „cei fără de somn”), unde rugăciunea era continuă, 24 de ore pe zi, călugării recitând rugăciuni la rând.

 

Într-un sens, în acel moment, viaţa monastică a fost o experienţă de entuziasm carismatic, o realitate penticostală (a Cincizecimii). Călugărul era un „pneumato phoros” („păstrător al Duhului”), păstrând mărturisirea prezenţei permanente a Duhului în Biserică.

 

John Chryssavgis este profesor de teologie la Şcoala de Teologie Ortodoxă Greacă Sfânta Cruce (Holy Cross Greek Orthodox School of Theology) în Brookline, Massachusetts.

horizontal rule

 Site preluat din revista "Christian History".
For problems or questions regarding this web contact [Manager].
Last updated: 01/21/05.