Partea III
Christine Branzai
Baptistii nu boteaza copii mici. Ei asteapta sa vada ce se intampla la varsta maturitatii, cand omul este pus in situatia unei alegeri competente. Care este insa varsta la care copiii nu mai sunt copii? Care este minimul de ani la care poate fi admis un tinerel la botez? Raspunsul la aceste intrebari nu este nici usor, nici acelasi pentru toata lumea.
Obisnuiti sa fie porecliti "pocaiti", baptistii din Romania asteapta ca pe o conditie a mantuirii clipa "intoarcerii" la Domnul. Credinta si pocainta sunt privite ca doua prerechizite ale mantuirii.
Pentru baptistii americani, singura conditie a mantuirii este credinta. Pocainta este privita drept o realitate permanenta, necesara pe toata durata vietii. Asta si poate din cauza faptului ca pe ei nu i-a poreclit nimeni "pocaiti" ! Ei admit la botez pe orice copil mai rasarit care marturiseste din toata inima lui ca-l iubeste pe Christos si crede ca este Fiul lui Dumnezeu jertfit pentru mantuirea noastra.
Din cauza identificarii pocaintei cu clipa venirii la Christos, baptistii romani au creeat un climat in care copiii nu sunt admisi la botez decat la varsta la care ... au de ce sa se pocaiasca. Ei asteapta intr-un fel ca cei ce cresc in familiile crestine sa guste putin din ratacirea pacatului si sa aiba realitatea unei alegeri personale.
La evrei, copiii erau adusi la Templu la varsta de doisprezece ani. Noul Testament ne spune ca si Domnul Isus a fost adus la Templu la aceasta varsta. Obiceiul se pastreaza si astazi. La doisprezece ani, din punctul lui Dumnezeu de vedere, un copil este suficient de matur pentru a deveni "un fiu al Torei", un suflet cu o responsabilitate personala inaintea Domnului.
Sa fie varsta de doisprezece ani un "prag" la care am putea stabili si varsta propice botezului crestin?
Parerea mea este ca varsta este mai putin importanta decat realitatea unei intalniri personale cu Christos. Fata mea, Christine, a crescut in Biserica. Am putea spune ca noi am dus-o la biserica chiar si inainte ca ea sa se nasca! Asta nu a facut din ea o crestina. A venit insa o zi in care am observat ca fata noastra incepe sa raspunda unei "autoritati mai inalte", ca incepe sa caute "fata Domnului."
Dovada a venit intr-o dupa amiaza in care am primit o veste care putea anunta pentru ea o realitate cumplita. Stirea ne-a naucit chiar si pe noi, cei mari, parintii ei. Pentru cateva clipe nu am mai stiut ce se intampla in jurul nostru. Cand ne-am revenit cat de cat, am cautat-o din ochi pe Christine. Ma gandeam sa caut cumva s-o linistesc. Christine insa disparuse. Am gasit-o intr-una din camerele casei noastre asezata pe genunchi si rugandu-se. Realitatea aceasta m-a durut mai intai. Eram gelos pe Dumnezeu. Simteam ca fata mea nu s-a mai ascuns ca alta data la pieptul meu si nu a mai cautat in ochii mei liniste pentru sufletul ei bantuit de furtuna. Fugise acum la un alt ... Tata. Mult mai mare si mult mai puternic decat mine. A fost un moment de durere launtrica pentru mine, dar si un moment de adanca bucurie. Fata mea trecuse pragul ... Templului. M-am vazut si m-am simtit in situatia de altadata a Mariei: "De ce M-ati cautat? Nu stiati ca trebuie sa fiu in casa Tatalui Meu?" (Luca 2:49).
Richard Wurmbrand
Sambata 15 Ianuarie 2000. Zi de amintiri si recunostinta. O delegatie din Finlanda, venita din partea unui organism evanghelic acreditat pe langa organizatia Natiunilor Unite ne-a adunat pe multi prieteni de familie la casa Wurmbrand. Au venit sa decerne venerabilului misonar al suferintei o diploma "pro fide" (pentru credinta) ca recunostinta pentru activitatea de o viata in slujba Bisericii persecutate. Nordicii, ei insisi oameni trecuti prin vremuri grele, au in inima lor un loc special pentru Richard Wurmbrand.
Dupa prezentarea diplomei si dupa discursul de rigoare, Mihail Wurmbrand, fiul celui sarbatorit evoca amitiri din primele luni de dupa iesirea in "lumea libera":
"Imi aduc aminte ca prima tara in care am ajuns a fost Italia. Acolo, am fost invitati toti trei, tata, mama si cu mine, sa participam la un servici divin al bisericii baptiste din Roma. Cand i s-a dat cuvantul, tatal meu a inceput sa vorbeasca despre suferintele indurate de credinciosi sub dictatura comunista din Romania. Dupa nici trei minute, pastorul bisericii, care era si presedintele baptistilor Italiei, l-a intrerupt cu brutalitate pe tatal meu, zicand: "Nu dau voie ca in biserica mea sa se vorbeasca impotriva comunismului. "Io soi baptisto, io soi communisto." Sunt baptist, dar sunt si comunist. Jumatate din cei prezenti s-au sculat si ei in picioare scandand lozinca pastorului si neingaduindu-i tatalui meu sa continuie: "Io soi baptisto, io soi communisto."
Peste cateva saptamani ne aflam in Norvegia si Duminica, am intrat neinvitati intr-o biserica luterana. Ne-am asezat toti trei pe prima banca a adunarii. In timpul predicii, ne curgeau lacrimi pe obraz. Jenat si mirat, pastorul care nu era obisnuit ca oamenii sa planga la predicile sale, ne-a oprit dupa program si ne-a invitat in biroul bisericii.
"Ce v-a impresionat asa de adanc din predica mea?" ne-a intrebat el. Tatal meu i-a spus cine suntem si de unde veneam, explicandu-i ca lacrimile fusesera lacrimi de bucurie ca ne puteam, in sfarsit, inchina in libertate impreuna cu fratii care ne ajutasera asa de mult in Romania.
Dupa ce ne-a ascultat catava vreme, acel pastor luteran, de fapt un capelan american in functia aceasta, l-a intrebat pe tatal meu: "Nu vrei sa vii la intalnirea pe care conducatorii NATO o vor avea maine si sa le vorbesti si lor?"
Cand ne-am dus a doua zi, americanul l-a prezentat pe tatal meu si a spus in auzul tuturor: "Poate ca vom afla astazi de ce trebuie sa continuam sa luptam impotriva comunismului."
Tatal meu, care era mult mai tanar si mai sprinten pe atunci, a sarit de pe scaun si s-a dus imediat langa el, i-a bagat mana in buzunar, i-a furat portofelul si apoi i-a intins mana zicand: "Haide sa fim prieteni! Comunismul a furat mare parte din Europa si din Asia si continua sa fure teritorii de pe alte meleaguri. In acelasi timp, comunismul se face ca vrea sa se imprieteneasca cu lumea libera. Nu-i de mirare ca vrea sa se imprieteneasca. La fel ar vrea si hotul sa fie prieten cu politaiul!
Stiu ca lupta cu comunismul n-a dat inca rezultate si ca multi dintre voi se intreaba daca n-ar fi mai bine sa fie incercate niste cai de convietuire cu comunismul. Eu va spun: Nici impotriva cancerului nu s-a gasit inca nici o cura, dar asta nu ne opreste sa luptam impotriva lui! Trebuie sa facem tot ce depinde de noi ca sa ne impotrivim comunismului. Pana la urma se va gasi o solutie si impotriva lui!"
Dupa micul discurs, gazda intrunirii s-a ridicat si a spus jumatate in gluma, jumatate in serios: "Haideti sa-l trimitem pe acest Wurmbrand in America sa le fure la toti portmoneele si sa le explice de ce trebuie sa continuam lupta impotriva comunismului." Asa s-a nascut organizatia la care a lucrat toata viata tatal meu.
Richard Wurmbrand
A exista inseamna a fi supus criticii. A face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat. A lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica.
Misticii prind ceva din caracterul majestic al divinitatii, ceva deasupra ratiunii si dincolo de limitele experientelor umane obisnuite. Misticii crestini sunt oameni care au gasit "scurtaturile" spre inima si intimitatea lui Dumnezeu.
Poti judeca simtirile si trairile unui mistic?
In luna Februarie a sfarsitului de mileniu, mai precis in 12 Februarie 2000, Marius Cruceru, fiul celui mai bun prieten al tatalui meu din tineretea lor de seminaristi, deci om predestinat intr-un fel sa fie el insusi un prieten al meu, ne-a vizitat la Los Angeles. Ne cunosteam de pe lungimea de unda a Internetului. Schimbaseram mesaje si participaseram impreuna la dezbateri mai mult sau mai putin teologice. Acum eram pentru prima data fata in fata si cautam sa actualizam in realitatea fizica prietenia care se injghebase in realitatea virtuala.
Cineva tocmai lansase o revista in care-l critica de zor pe Richard Wurmbrand, lansator, in parerera criticului al celui mai periculos curent de ratacire spirituala al secolului. Presupusa "ratacire" facuse deja "victime" pe ambele maluri ale Atlanticului.
Stiam ca mintile inguste sunt cele dintai care critica ideile mari. Cineva ma sfatuise chiar sa ma fac ca nu aud anumite obiectii: "Nu-l baga in seama pe cel ce incearca sa te micsoreze in ochii altora. Saracul, incearca si el sa te aduca la statura lui." Se spune ca atunci cand Dumnezeu i-a cioplit pe oamenii mari, din aschii i-a facut pe critici.
Era insa vorba acum de Richard Wurmbrand si critica mi se parea si nejustificata si nelalocul ei; un fel de obraznicie a celui care vrea sa iasa din anonimat prin agasarea celor care se bucura de popularitate.
Sufeream cu atat mai mult cu cat cunosteam si pe cel ce critica si pe cel criticat, asa ca mi se parea confirmata zicala: Pentru mintile "inguste" este un act de autoaparare sa critice ideile ... "mari."
Stiu ca a exista inseamna a fi supus criticii; ca a face ceva inseamna a-ti dubla sansele de a fi criticat, iar a lua atitudine inseamna a te expune sa fii inundat de critici. Nici macar, Isus Christos, desavarsitul fara pacat, n-a scapat de critica. Cineva spunea chiar ca daca nu esti destul de mare pentru a rezista criticii, nu esti suficient de mare pentru a merita lauda. Mai mult, critica din partea unui om intelept este mai de dorit decat lauda din gura nebunilor. Exista insa in critica adusa lui Richard Wurmbrand o doza de rautate rudimentara care ma intoarce pe dos.
I-am impartasit lui Marius toate acestea repetandu-i cu amaraciune niste aforisme pe care le invatasem mai demult: "Orbul bate mai multi decat vede si prostul vorbeste mai multe decat intelege" si "Un critic este un schiop care-i invata pe altii cum sa alerge" si "Un critic este unul care vrea ca tu sa pictezi, sa canti, sa scrii sau sa joci asa cum ar face el... daca ar putea."
Mi s-a parut intotdeauna ca un om de nimic care se ridica si-l critica pe cel virtuos se aseamana cu cel care scuipa inspre cer; obraznicia lui nu va intina cerul, ci se va intoarce sa-i intineze obrazul. Dar, ce sa-i faci, unii isi petrec toata viata la ghiseul de reclamatii.
In toamna lui 1999, cu ocazia Conventiei baptiste de la Portland, un astfel de critic de cartier il declarase pe nenea Richard drept "antichrist" si oprise cu de la sine putere distribuirea unor carti scrise de dansul.
Marius m-a ascultat cu atentie, a tacut si mi-a spus cateva vorbe de "intelept" mai batran decat il arata varsta: "Ce nu pot intelege unii este ca fratele Richard este un mistic, nu un om al ratiunii convertite la teologie. Avem si noi unul sau doi mistici in toata existenta noastra evanghelica si, in loc sa cautam sa ne lasam patrunsi de iluminarile lor, ii rastignim pentru ca nu corespund sistemului nostru de doctrine. Cine ii pretinde lui Richard Wurmbrand sa fie corect din punct de vedere doctrinar, n-a inteles inca ce este un mistic si care este instrumentul lui de patrundere in lumea lui Dumnezeu. Un mistic foloseste altfel decat ceilalti cuvintele, el lucreaza cu imagini si cu reactii ale omului launtric in fata stralucirii descoperirilor launtrice. Ceea ce traieste un mistic este foarte greu sa fie pus in cuvinte si transmis pe calea unei lecturi obisnuite."
Ascultandu-l atunci pe Marius si multe zile dupa aceea, mi-am adus aminte de ecourile unor remarci paradoxale pe care le auzisem cu urechile mele de la nenea Richard:
"Sa nu ai prea mare incredere in minte! Romanul a zis-o cel mai bine: mintea ... minte!"
"Adevarul pus in cuvinte nu mai este adevar pur, caci aceste cuvinte sunt haine caraghioase care denatureaza fiinta pura a adevarului. Cand Dumnezeu se numeste Tatal Domnului Isus, asta nu inseamna ca deobicei ca El a avut o sotie care I-a nascut un Fiu. Faptul ca Dumnezeu a ales sa se numeasca Tata, este numai o asezare in cuvinte a realitatii ultime, imposibil de redat adecvat in cuvintele, trairile si experientele noastre omenesti."
Probabil ca in aceasta exprimare "altfel" folosita adesea de Richard Wurmbrand se poticnesc unii din cititorii cartilor lui. Intre ei si el se afla experienta imposibil de duplicat, avuta de nenea Richard in anii de singuratate petrecuti in celula mortii din inchisoarea comunista. Confruntat, atunci si acolo, cu o realitate lipsita de textul Bibliei si de dialectica unor dialoguri rationale, dansul s-a catarat "mistic" spre Dumnezeu intr-o fenomenologie care nu ne este tuturor accesibila.
S-ar parea ca, scriind toate acestea, as vrea sa-l scuz pe nenea Richard pentru anumite pasaje obscure sau "nebiblice" din cartile dumnealui. Departe de mine asa ceva!
Facand aceasta, eu incerc sa-i scuz pe aceia care-l critica prea aspru, retezandu-i extremitatile care ne depasesc dimensiunile noastre spirituale si incearca sa-l faca pe dansul sa se integreze in tiparul unui "pat al lui Procust" de dimensiuni doctrinare baptiste.
Scuza ca si acuza finala ii apartine si trebuie sa-i apartina in ultima instanta doar Celui ce "prin lumina Lui ne face sa vedem lumina."
Doar atunci cand vom sta desavarsiti inaintea Lui ne vom putea intelege si masura propriile noastre dimensiuni si scadente actuale.
Exista si oameni incapabili sa coopereze. Vorbele lor sunt un neintrerupt discurs critic. In loc sa incurajeze, ei distrug. Acestora le spunem impreuna cu Edmund Burke: "Aplaudati-ne cand alergam bine, consolati-ne cand cadem pe cale, incurajati-ne cand cautam sa ne ridicam de jos, dar, pentru numele lui Dumnezeu, lasati-ne sa trecem mai departe!"
Richard Wurmbrand
Adevarul exista! Minciunile trebuiesc inventate.
"Zici ca nu exista adevar absolut. Esti absolut sigur de asta?"
Probabil ca nici una din temele de discutie intre noi si nenea Richard n-a fost mai fascinanta ca aceea despre "adevar". Dansul, impreuna cu N. Steinhardt, un alt puscarias evreu care si-a trait crestinismul in temnitele comuniste, a ajuns la convingerea ca mintea omeneasca este un foarte prost arbitru atunci cand vine vorba despre adevarul absolut. Iata ce scrie N. Steinhardt:
Nici una dintre virtutile si nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat si idolatrizat. Numai cumpanitul lor ansamblu reprezinta dumnezeirea. Ca atare, nici adevarul - singur - nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) ma conving si mai mult de aceasta si-mi amintesc aforismul lui Pascal: "Pana si din adevar iti poti face un idol, deoarece adevarul fara dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul Lui, si-i idol, pe care nu se cuvine nici sa-l iubesti, nici sa i te inchini."
In urmarirea adevarului, una din preocuparile de capatai trebuie sa fie evitarea erorilor. Nimic nu este mai opus adevarului decat ceea ce seamana cu adevarul. Dusmanul adevarului nu este minciuna, ci "aparenta de adevar."
Ca sa ajungem la realitatea ultima este necesar uneori sa investigam si cu alte instrumente de cercetare, superioare ratiunii. Iata ce spune Richard Wurmbrand:
"Si ce daca parte de adevar este irational? Nici n-ar putea fi altfel, ratiunea noastra este limitata la domeniul experientei senzoriale. Exista insa atata realitate dincolo de ceea ce putem noi gandi sau experimenta ... Orice efort de intelegere limitat doar la instrumentul ratiunii este zadarnic si superficial. De aceea avem nevoie de "revelatie"!
In urmarirea adevarului, foloseste-ti intuitia, instinctul, credinta, emotiile si mai ales textul Scripturii.
Daca prin adevar se intelege corespondenta dintre exprimare si realitate, atunci omenirea in sine nu poseda adevar. el ne poate fi daruit doar din inalt, venind la noi dintr-o alta sfera de existenta.
Exista o intelepciune a inconstientului, numita credinta. Cea mai mica farama din lumea inconstientului nostru este cu mult mai pretioasa decat cea mai nobila parte a gandirii constiente. Lui Dumnezeu ii place sa locuiasca in intunerecul subconstientului si inconstientului nostru. Acolo este depozitat adevarul pe care se sprijina constiinta noastra.
Nu exista raspunsuri corecte la intrebari gresite. "Care este melodia unei piersici?" Cautatorii de adevar incep, in general, prin a cauta raspuns la intrebarea: "Ce?". Atitudinea lor este gresita. Pilat a comis aceiasi eroare: "Ce este adevarul?" a intrebat si el. Inaintea lui se afla Adevarul in persoana, dar Pilat nu l-a bagat in seama. El a facut falsa prezumtie ca adevarul este concluzia unor discutii, o colectie seaca de afirmatii. Realitatea este ca "Adevarul" nu este un "ce", ci un "Cine". Dumnezeu si Fiul Sau, Isus Christos sunt Adevarul. Doar Sfanta treime contine corespondenta desavarsita intre cuvant si toate lucrurile create, vazute sau nevazute."
Orice investigatie dupa "adevar" este sterila, insuficienta si chiar vinovata, daca ne lipseste ravna care-l aplica imediat in practica. Cea mai buna lauda pe care o putem face adevarului este sa-l traim!
Un martor anonim
Unii oameni se lasa schimbati de imprejurari, altii prefera sa schimbe ei imprejurarile. "Cand strabat acestia valea plangerii, o prefac intr-un loc plin de izvoare."
Joi 2 Martie, 2000. Zi grea, petrecuta aproape in intregime la tribunalul din orasul Santa Ana, unde sunt chemat din cand in cand sa traduc pentru romani inca nedeprinsi cu vorbirea limbii engleze. De data aceasta, romanii au fost in randul victimelor. Patru confrati de-ai nostri au fost luati ostateci de un mexican. Intre ei, doi oameni in varsta veniti in vizita din Romania sa-si vada copiii si nepotii. Vensera la bucurie. Acum erau in fata instantei ca martori ai acuzarii.
Necazul daduse buzna peste ei. Intamplarea facuse ca unul dintre ei, impreuna cu copilul sau sa se afle la usa casei unei familii de prieteni tocmai cand mexicanul sarise un gard si cauta un loc in care sa se ascunda de politistii care-l urmareau. Sub amenintarea pistolului, musafirii fusesera impinsi cu forta in casa si asezati pe burta cu fata la pamant.
Politistii din sase masini au incercuit apoi zona si i-au evacuat pe toti oamenii din casele invecinate. Toata tarasenia a durat mai bine de sase ore, dupa care mexicanul s-a predat in mainile autoritatilor, care-i hotarau acum pedeapsa.
Am fost chemat sa traduc pentru romanii care nu intelegeau limba engleza si nici prea bine ce se intampla. Ca intotdeauna in astfel de procese, procurorul era incruntat si aspru. Judecatorul era rece si distant. Acuzatul era speriat, dar indqrjit in "dreptatea" lui. Plutea in aer un aer de rautate si de rea credinta. Reprezentantii aparatului judiciar nu aveau incredere in depozitia acuzatului. Acuzatul nu avea nici un fel de incredere in aparatul de justitie.
Cand ne-a venit randul, ne-am ridicat in picioare si ne-am dus la bara martorilor. Batrana venita din Romania era emotionata si, cumva, tematoare ... I-au cerut sa povesteasca tot, iar eu am cautat sa-i fac vorbele sa sune bine in limba straina a oamenilor straini care o priveau cu o curioasa atentie.
Am dat, spre surprinderea mea, de o femeie "simpla" care simplificase crestineste o situatie careia nimeni din cei de fata nu parea sa-i dea de capat.
"Eu nu stiu de ce a dat el buzna peste noi, dar cred ca a avut mari necazuri de a facut ceea ce a facut. Era ca un caine alergat de lupii de afara. Era transpirat si infricosat tare. Pe noi ne-a pus sa stam o vreme cu plapuma peste cap si el se plimba de la un geam la altul ca sa vada ce fac cei de afara. Dupa un timp a venit si ne-a tras plapuma de pe cap si ne-a zis ceva. Nu i-am inteles vorbele, dar am inteles ca-i era teama sa nu ne sufocam si cam avea dreptate. Ne-a pus sa mergem in sufragerie si ne-a pus sa stam cu fata la pamant. Atunci am vazut ca era zgariat tare la un picior si l-am rugat sa ma lase sa-l spal putin. La inceput n-a vrut, dar apoi l-am convins, ca si asa n-avea ce sa-mi faca ... eram o femeie batrana. L-am spalat si l-am bndajat cu ce am gasit si eu pe acolo. ... Vedeam ca-l durea tare, dar si mai mult il nelinisteau oamenii de afara, care erau cu pistoalele si pustile indreptate spre noi.
Mi-a multumit frumos si ne-a lasat sa stam mai ca oamenii. ... Se framanta mult saracul si nu stia ce sa faca. ... Pana la urma a vorbit cu cei de afara si s-a hotarat sa deschida usa. Inainte sa iasa, a venit cu ochii in lacrimi la mine, mi-a spus ceva in limba lui, cred ca incerca sa-mi multumeasca, si m-a sarutat pe cap. Am facut semnul crucii si i-am spus: "Dumnezeu sa te scape, mama."
Cu asta, femeia din Romania si-a incheiat "depozitia". A vrut insa sa stie daca poate sa intrebe si ea ceva. Judecatorul i-a facut semn delicat sa vorbeasca. Juratii erau si ei induiosati si emotionati. Peste intreaga audienta plutea acum o aroma de bunavointa blanda necaracteristica unui astfel de loc.
"Ce-aveti de gand sa faceti cu nenorocitul acesta. Poate sa scape? Ca tare se mai temea de cei de afara care-l fugareau".
Judecatorul a raspuns ca el nu poate sa spuna nimic, el nu "scapa" pe nimeni. Batrana a plecat ochii si capul in pamant, s-a sters cu batista la gura si a zis: "Buna ziua la toti! Dumnezeu sa aibe mila de noi toti. Numai El ne scapa!"
Pentru cateva momente, cuvintele ei mi-au reamintit ca eu eram de fapt un predicator si mi-am dat seama ca, traducand-o pe ea, Dumnezeu mi-a dat ocazia sa spun tuturor celor din sala de judecata mesajul pe care trebuiau toti sa-l auda. Acel "Buna ziua" rostit de maica de la Odobesti, a lasat in urma ecoul unei remarci transcendentale: "Numai Dumnezeu ne scapa pe toti ... numai Dumnezeu ne scapa."
Richard Wurmbrand & altii
"Temnita grea" (Interviu cu un preot ortodox)
Marin Cantea: Fiindca se apropie marea sarbatoare a invierii Domnului nostru Isus Hristos credem ca ar fi potrivit sa prezentam un interviu cu domnul Lungeanu Mihai, preot in biserica ortodoxa. Dumnealui a fost inchis in inchisorile comuniste din Pitesti si Aiud timp de 16 ani si 6 luni pe motive politice si a binevoit sa povesteasca cateva franturi din viata oamenilor cunoscuti in inchisoare. Credem ca aceste randuri sunt de folos in aceste zile pentru a medita la patimile Domnului nostru Isus Hristos.
Mihai Lungeanu: A fost dorinta mea sa fiu sfintit preot, pentru ca atunci cand am fost in iadul de la Pitesti, am fagaduit lui Dumnezeu, ca Ii pun toata viata mea la picioarele Lui, dar sa ma scoata din acel iad. Din momentul acela aveam sa intru in harul Lui, desi altii au fost si omorati. In inchisoare am cunoscut foarte multi oameni, care prin viata lor au dovedit ca traiesc Cuvantul lui Dumnezeu cu adevarat. Si am sa incep cu Wurmbrand. L-am cunoscut direct, am stat cu el, eu in camera 5 si el in camera 4. Eu faceam injectii si mergeam si pe la dansii in camera de muribunzi. Din toata camera de muribunzi, el singur a scapat. Toti care au fost acolo au murit. Din ce mi-a povestit el, a povestit multe si in cartile lui, am sa va spun ce am retinut eu. Era la interne si venea doctorul la el, si-l ameninta si-i spunea: "Am sa te fac sa mori aici pana ce iese Hristos din tine". L-a lasat, nu stiu exact cat, o luna, doua, si a stat asa fiindca avea multe carii osoase, era bolnav de tuberculoza osoasa, isi facea nevoile pe el. In asa mizerie a fost lasat, in care perioada a venit si diavolul si i-a spus: "Te-ai dus de la mine. Te-ai dus la celalalt." Si l-am intrebat "Ce-i spuneai?" "Pleaca de la mine mincinosule", ii spunea.
El a fost intai comunist. A cunoscut undeva la Brasov pe un neamt evanghelist si in felul acesta a devenit crestin. Dupa aceea a intemeiat o biserica evanghelica luterana si a inceput sa increstineze evrei. Si chiar inainte de a fi arestat a botezat vreo 20 de evrei. Cred ca tot evreii i-au bagat niste "pile". Wurmbrand n-a stat nici un moment degeaba. El este persoana de la care am invatat multe texte din Evanghelie referitoare la Isus. Era un om care in fiecare zi medita la Sfanta Scriptura si facea rugaciuni. Purta discutii duhovnicesti, nu l-am auzit niciodata sa flecareasca. A fost un exemplu.
Odata, cand a venit o inspectie, singurul care a avut curajul sa ceara o Biblie a fost Wumbrand. Tot el, povestea cineva, cand mergeau in duba si mureau de caldura, se ducea la usa si spunea "Domnule militian, va rog dati-ne oleaca de apa, ca murim de sete". "Taci, ba, din gura acolo" i se raspundea. Dupa cateva minute iar se ducea. Asa a facut de vreo zece ori, si militianul i-a dat pana la urma.
Toate aceste exemple mi-au fost spre zidire
Pr. Mihai Lungeanu: In aceeasi celula a stat parintele Valeriu Gafencu. A facut foarte multe poezii. Una spune asa:
"Mi-s ochii tristi si fruntea obosita
de-atata asteptare si rabdare
mi-e inima bolnava, istovita
de grea si indelunga alergare
si plange ca o pasare ranita.
Cand ochii mei inchid si cad in mine
plutesc si sui Golgota pana sus
O voce, un ecou din adancime
imi spune - viata e sus
margaritarul lui Hristos e-n tine".
De la el am invatat multe lucruri despre rugaciunea inimii, caci era un traitor al rugaciunii inimii.
Parintele Ioja Sinesi era un preot din Banat. Din intrebarile pe care mi le-a pus el, mi-am dat seama ca el practica rugaciunea inimii, caci m-a intrebat de niste semne pe care mai tarziu le-am aflat de la altii si din Filocalii.
Parintele Iscu Gherasim, de la manastirea Tismana, era bolnav in ultimul grad. Statea langa patul lui generalul Todirescu, fostul comandant al jandarmeriei pe tara in timpul regelui Carol si al lui Antonescu. Acesta spunea mereu ca nu are pacate. Inainte de a muri i-a spus parintelui Gherasim ca vrea sa se marturiseasca. Parintele, muribund si el, a ingenunchiat langa patul lui si i-a facut spovedania. Si generalul a murit marturisindu-se. Exact talharul de pe cruce. Parintele Gherasim imi spunea: "Frate Mihai, nu-ti dai seama ce vad cand inchid ochii. Nu pot sa spun ce frumuseti vad cand inchid ochii". Avea niste dureri crancene, avea si cancer la stomac, si tuberculoza.
Gicu Jimboliu, un baiat care si-a pastrat fecioria neintinata, de o puritate sufleteasca nemaipomenita, in 6 luni de zile a ajuns sa dobandeasca darul rugaciunii inimii. A murit si el in inchisoare.
Gavrila, greco-catolic, a fost chemat la poarta sa devina informator. A refuzat categoric. I-au oprit medicamentele si a murit.
Lui Eduard Maschievici, romano-catolic din Iasi, i s-a spus: "Ti-a venit pachetul cu medicamente. Daca accepti sa devii informatorul nostru, primesti pachetul". "Domnule, eu n-am invatat asa ceva, eu nu pot fi tradator al lui Hristos". "Pleaca inapoi si mori". S-a intors inapoi si a murit.
Samuila, un elev din Bucuresti, facea trigonometrie pe nisip. Intr-o zi a venit un lot de bolnavi, Sobieschi Emil printre altii. Fusese turnator la canal si cazuse. Cand l-a vazut Samuila, care a fost cu el la canal, i-a zis: "Fratele meu" si au inceput sa planga amandoi. Din momentul acela Sobieschi a devenit crestin. Iata dragostea cum a topit inima unui om.
Sava Ilie, student, a trecut prin Pitesti si a fost batut de unul care a fost adus dupa dansul, cu tuberculoza. Acesta ii spunea: "Mai Ilie, iarta-ma. Am fost slab, am crezut ca scap". "Nu-i nimica mai, te-am iertat de atunci". Si l-a iertat.
Capitanul Cucu, un invalid de razboi, decorat cu ordinul "Mihai Viteazul" clasa a I-a, a fost batut numai in cap. Si ii facusera capul ca o banita. M-am dus la dansul, eu ii faceam injectii, si-i spuneam: "Iarta-i mai Cucu, toti murim". "Ii iert", a raspuns acesta.
Doctorul Banu Constantin facuse multa inchisoare in trecut. Prin 1939 a fost prin lagare. Trebuia sa-i impuste. El, disperat, a inceput sa planga: "Ce fac domnule, ne impusca domnule?". Si unul, care era cu dansul, a zis: "Nu te teme domnule, ca avem mantuire in Hristos". Era evanghelic. Din momentul acela doctorul Banu s-a facut crestin. El avea darul lacrimilor. In momentul in care se ruga incepeau sa-i curga lacrimile, ca si cum ar da drumul la robinet. Si se terminau cand termina rugaciunea. Dar asta nu datorita unui sentimentalism exagerat, ci fiindca avea acest dar.
De la parintele Aurel Popescu am invatat multa teologie. S-a imbolnavit de tuberculoza meningiala si a murit. Dar apoi, in patul lui am ajuns eu si mi-a spus vecinul de pat ca parintele a stat o saptamana in coma si spunea mereu: "Doamne, de ce atata suferinta?". Dupa un timp a inceput sa zica: "Da, am inteles, acum inteleg de ce, da Doamne ai dreptate". Si a murit.
Ionas Plopeanu spala rufele la toata lumea in plina iarna, cu apa rece.
Am cunoscut la Aiud, o persoana care inainte de inviere, se pregatea cu post o saptamana intreaga si medita. A fost arestat cu un Nou Testament la el. Era o traducere neoprotestanta, format mic. L-a taiat frumos, l-a rasucit, l-a bagat in paine si a pus deasupra marmelada. Si l-a introdus in inchisoare. Si a invatat Noul Testament aproape pe de rost.
Toate aceste exemple mi-au fost spre zidire. Chiar exemplele negative pe care le-am vazut. Pentru ca, daca atunci cand au inceput bataile, in prima noapte am incetat sa ma rog, daca a doua zi nu ma mai rugam, ma prabuseam si eu cu altii. Eram la disperare. Dar crucea daca este inteleasa si primita este sfanta, este imbracata in raze de lumina si caldura. Toti traim patimile Mantuitorului, murim cu El, ne ingropam cu El, ca sa inviem cu El.
Sabina Wurmbrand
Miercuri, 31 Mai 2000. De pe terasa casei familiei Wurmbrand, insula Catalina era ascunsa de un val gros de ceata. Aerul cald venit din inaltime sa mangaie fata rece a Pacificului era condensat in miriade de lacrimi minuscule care te impiedicau sa vezi in departare.
In casa era forfota mare. Peste membrii familiei, peste doamna notar venita sa legalizeze documente importante si definitive, peste infirmiera cufundata in fise medicale, peste cei ce stateau zi si noapte sa vegheze si sa ingrijeasca, picaseram si noi, grabiti sa participam sentimental la starea generala de teama si ingrijorare.
La aproximativ cinci ani dupa operatia de cancer la duoden, sora Sabina fusese transportata urgent la spital din cauza unei hemoragii interne. Primele analize au confirmat teama: stare de cancer generalizat.
Pentru cei ce o vedeau pe sora Sabina "stalpul casei", vestea a venit ca un traznet. Prima inevitabila intrebare care s-a ridicat in inimile tuturor a fost: "Ce se va face cu fratele Richard?"
In tot acest timp, sora Sabina si-a ascuns cu strasnicie suferinta proprie. Toata lumea s-a preocupat de fratele Richard, crezand-o pe dansa intr-un fel "nemuritoare."
Vestea ca Domnul s-ar putea s-o cheme acum pe dansa prima acasa a rasturnat toate calculele si previziunile noastre.
Cand, in sfarsit, ni s-a permis sa mergem s-o vedem, am gasit-o pe sora Sabina adunata intre pernele patului, cu un zambet obosit pe fata. Dupa cateva secunde, acest zambet a fost insa inlocuit de obisnuita ei fata luminoasa. Fara indoiala, se bucura sa ne vada. Ne-a spus:
"Se intampla ca intre buni prieteni ... Noi l-am primit pe Domnul Isus in inima si in casele noastre, iar acum El ne spune: "Ajunge cat am stat impreuna la voi, acum mai veniti si voi la Mine acasa."
Vorbele sorei Sabina raspandeau in jur mireasma inconfundabila a iubirii de Dumnezeu.
Mi-am amintit motto-ul nostru de la Paste: "Credinta face totul posibil; dragostea face totul usor."
Dupa ce am cantat cateva cantari si ne-am rugat, am dat sa plecam acasa:
"Nu se poate! L-ati vazut pe Richard?"
I-am spus ca dansul a luat niste medicamente si se odihneste in cealalta camera.
"Nu se poate sa plecati fara sa va vada. Treziti-l! Ii va face o mare bucurie."
Insistenta dansei ne-a impins catre celalalt dormitor. Cand a deschis ochii sa ne vada, primele cuvinte pe care le-a rostit au fost: "Unde-i Bintea? Sa vina si ea aici!"
I-am spus ca este ocupata, dar ca va veni si dansa mai tarziu. L-am dus cu vorba. Desi stia ca sora Sabina fusese la spital, ceilalti hotarasera sa nu-i spuna care este situatia.
Primul pe care l-a recunoscut si l-a chemat aproape a fost fratele Traian Ban, tatal sotiei mele: "Uita-te la el! Ce faci "puscariasule" ? E colegul meu!"
Am cantat impreuna cu dansul una din cantarile lui favorite, apoi l-am indemnat sa se roage pentru noi. Mi-a raspuns sagalnic si foarte obosit: "Nu s-ar putea invers?"
In clipa aceea, l-am surprins iarasi ca pe un maestru sahist cu cateva zeci de mutari inaintea noastra. Am inteles ca ... a inteles si ne cerea acum ajutorul nostru in rugaciune.
Cand ne-am despartit si am plecat peste deal, dinspre Catalina, oceanul rece isi trimetea norii pufosi si vinetii, ca pe o plapuma de noapte care sa acopere somnul celor peste cincisprezece milioane de oameni din valea Los Angelesului. Pentru doi dintre acestia, foarte dragi inimii mele, norii acestia vesteau o data mai mult apropierea serii, dar si asteptarea unor mult doriti zori ai unei "zile viitoare".
Astazi e Sambata, 3 Iunie. Neanuntati si neasteptati, dar foarte bineveniti, s-au pogorat la noi din nordul Oregonului, tanti Valerica si nenea Aurel Popescu. Prietenii adevarati strang la necaz aproape si se incalzesc la focul amintirilor care-i pregatesc pentru vremurile viitoare.
Richard Wurmbrand
Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Cand soarele este insa insangerat, apusul capata dintr-o data culoarea durerii.
Duminica 24 Septembrie 2000. Am cerut Bisericii sa terminam adunarea generala anuala mai repede ca sa pot fugi la spital. Nenea Richard a fost dus ieri la urgenta. Are o hemoragie interna de unde i-au drenat deja o jumatate de litru de sange. Biserica a fost intelegatoare si totul s-a terminat in timp record.
Cand ne-am apropiat de ascensorul care trebuia sa ne duca la etajul sase al spitalului Memorial din Long Beach, am dat nas in nas cu Ton], unul din "ingerii" care au ingrijit familia Wurmbrand in ultimii ani. Ne-a spus: "S-ar putea sa scape iar. Daca totul merge cum au spus doctorii, s-ar putea sa-l avem acasa pe marti. Duceti-va sa-l vedeti, dar sa stiti ca doarme. I-au dat ceva morfina. Nu-l treziti, ca nu va fi bine pentru nimeni."
Am ramas sa stau putin de vorba cu el si sa-i dau niste poze de la inmormantarea sorei Sabina. Sotia, fetele mele si inca o tanara venita sa-l vada pe "fratele Richard" au plecat inainte.
Cand am ajuns si eu la etajul sase, camera 641, le-am gasit asezate "cununa" in jurul patului. Daniela il tinea pe nenea Richard de mana, iar dansul le sorbea pe toate patru din ochi.
"Am cantat deja doua cantari impreuna", mi-a spus bucuroasa sotia mea. M-am aplecat sa-l sarut pe frunte, dar dansul mi-a tras mana spre gura sa mi-o sarute. Gest "traditional" al celor ce vad in preot pe trimisul si reprezentantul Domnului.
"Va doare ceva?" , l-am intrebat.
Cu iutimea de spirit si cu ascutimea gandirii atat de binecunoscute mi-a raspuns sarind peste cateva schimburi de dialog, ca un sahist care stie mutarile pe dinafara: "Pentru ca traiesc."
"Unde e viata e durere", i-am dus eu gandul atat de greu de exprimat in cuvinte pana la capat. Mi-a zambit, multumit ca intuisem singur restul conversatiei.
Era linistit. Mult mai linistit decat il gasisem ultima data cand il vizitasem. Atunci suferea crunt si nu voia sa se lase mangaiat. Aflase de cateva zile despre moartea Sorei Sabina si era foarte agitat.
"Va doare ceva?", l-am intrebat.
"Toate. Vreau sa plec la Domnul."
Am vrut sa-i cantam ceva, sa incercam sa-l facem sa uite, dar n-a fost cu putinta.
"Lasati-ma. Vreau sa plec la Sabina. Plecati."
A fost o rupere brusca, violenta, fara despartirea duioasa obisnuita. Moartea lui tanti Bintea i-a frant dorinta de a mai trai printre noi. Il cuprinsese un neastampar pus pe duca. Am plecat de la dansul putin speriati. Nu ne mai respinsese niciodata in felul acesta.
Trecuse de atunci doar ceva mai mult de o saptamana. Acum era la spital, iar tacerile lui erau mai graitoare ca o mie de vorbe. Se pregatea iarasi pentru marea trecere dincolo. Il chemau atele unei iubiri plecate in lumea cealalta.
La despartire, i-am cerut voie sa se lase sarutat pe frunte de fetele venite sa-l vada. A ingaduit cu intelegere. L-am privit apoi indelung si i-am spus:
"Sunteti tare frumos. Aveti fata plina de lumina."
Nu mi-a raspuns. M-a lasat doar sa-l privesc in continuare, fixandu-si si el privirea in ochii mei si incercand sa-si stampere arsita suferintei in izvorul lacrimilor mele.
"Unde e viata e durere". Intelesesem bine.
Pe coasta de vest a Pacificului, apusurile de soare au un caracter maiestuos, impresionant. Cand soarele este insa insangerat, apusul capata dintr-o data culoarea durerii.
Stim insa ca lumina care moare pe partea noastra merge sa rasara in alta parte, biruitoare.
Marcu Nichifor
Venise sa stea un timp la Piatra Neamt, locul de care-l legau atatea amintiri. Tragea de obicei la familia lui Victor Tarniceriu, unul din copilasii lui in credinta. Casa era mica si familia Tarniceriu numeroasa, dar largimea dragostei lor era suficient de mare sa-l adaposteasca si pe nenea Marcu.
"Auzi, nea Victore, tocmai m-am intors de la o nunta din Ardeal unde-am fost invitat. Ce sa-ti spun, pe acolo "dumnezeul lor e pantecele". Oamenii sunt bogati si au pus pe masa de toate. Parca n-am vazut niciodata atata mancare la un loc. Nu stiam ce sa le predic la masa. Ei voiau neaparat sa le spun si ceva la masa. M-am rugat Domnului si auzi ce inspiratie mi-a venit. Le-am spus ...
"Dumnezeu a facut bostanul gol pe dinauntru. Dar porcul nu s-a plans niciodata. N-a spus de fel ca este prea groasa sau ca e patata sau ca este dovleacul cam necopt. Dumnealui s-a pus mereu pe mancat, gemand doar din cand in cand, asa ca de placere si a multamire. Pentru om, Dumnezeu a indesat cu pumnul miez in pepene, bostan sau lubenita, cum ii spuneti dumneavoastra pe aici. Tai pepenele si te repezi direct in bunatatea de la mijloc. Cu toate acestea, omul nu-i multamit nici macar cat porcul ... Ba ca-i coaja prea groasa, ba ca-i prea patata, ba ca nu-i chiar asa de dulce, ba cutare, ba cutare ...
Mare pacat nemultumirea asta a noastra si cartirea noastra de fiecare zi. Mare pacat ca uitam sa-i multamim Domnului si sa i-o spunem cu voce tare.
Ce zici, nea Victore? Nu-i asa ca am avut dreptate ? Ce spui imneatale ?"
Doctorul Archibald
Noiembrie 2000. As putea numi ce urmeaza: "O lectie neasteptata dintr-o sursa necautata", sau "Leac pentru oboseala cauzata de ingrijorarea nenecesara."
Dupa intrunirea pastorilor romani de pe coasta de vest a Americii, m-am grabit sa plec intr-o statiune turistica din apropierea parcului national }osemite. Eram stresat la maxim. Doctorul ma sfatuise s-o iau mai incet, altfel ficatul si nervii mei ma vor duce "la pamant."
De obicei, oamenii vin din toata lumea acolo ca sa joace golf. Eu m-am dus sa dorm; sa stau in casa si sa nu ma intalnesc cu nimeni; sa nu ma gandesc la nimic. Urmaream sa fug "in hanul de la marginea pustiei" de care vorbea Ieremia" (Ieremia 9:2). Tanjeam sa ma odihnesc si sa ma reancarc cu energie spirituala cum spune psalmistul:
"Eu zic: "O, daca as avea aripile porumbelului, as zbura, si as gasi undeva odihna!" (Psalm 55:6)
"Pe cand voi va odihniti in mijlocul staulelor, aripile porumbelului sunt acoperite din argint, si penele lui sunt de un galben auriu." (Psalm 68:13)
Liliana, doctorita care se ocupa si cu biblioteca de la biserica noastra mi-a dat sa citesc: "The hidden link bet[een Adrenalin & Stress" (Legatura ascunsa dintre adrenalina si stres") scrisa de doctorul crestin Archibald D. Hart. Am luat-o mai mult din politete si am rasfoit-o cumva doar din obligatie, ca sa pot sa-i spun ca am citit-o...
Redau mai jos, asa cum le-am inteles eu, doua din extraordinarele constatari ale acestui medic crestin.
"Nu de mult, am tinut un curs de "Stress management" pentru un grup de pastori aflati in concediu la munte. Frumusetea naturii din jur era un cadru ideal pentru relaxare, asa ca, timp de o saptamana, am cautat sa-i invat pe acesti bravi ostasi ai lui Christos cum sa-si ingrijeasca trupul si sufletul pentru a nu cadea victima stresului.
Dimineata, meditatia si rugaciunea erau conduse de unul din pastorii batrani, fost ani de zile in fruntea denominatiei lor, umblat prin toate bisericile, cunoscut de toti si care se bucura de multa cinste si respect in ochii tuturor celor prezenti.
In cea din urma zi a cursului, spre totala mea surpriza batranul a anuntat ca tema mesajului din dimineata aceea avea sa fie o rugaciune: "Ma rog Domnului sa muriti toti inainte de a va termina lucrarea."
Un asemenea anunt m-a socat si m-a jignit personal pentru ca toata saptamana incercasem sa cladesc spre o cu totul alta concluzie: "Invatati sa va ingrijiti ca sa nu muriti inainte de vreme, cu lucrarea neterminata." Ii sfatuisem sa nu se risipeasca in prea multe directii si sa se concentreze doar asupra celui mai important lucru. Mi-am zis ca omul acela mi-a ascultat toate prelegerile, dar n-a fost de acord cu nici una dintre ele, iar acum, in loc sa ma ia deoparte si sa mi-o spuna personal, dorea sa ma contrazica in mod public si sa ma umileasca.
Pe masura ce-l ascultam insa, gandurile mele, ostile mai intai, au inceput sa-i dea dreptate, iar la sfarsit, mi-am dat seama ca omul nu numai ca era de acord cu prelegerile mele, ci le ridica acum pe un alt plan, mai inalt, necunoscut mie pana atunci. Dintr-o data, toata viata mea mi-a trecut pe dinaintea ochilor si, venit acolo sa-i ajut pe ceilalti, m-am trezit eu insumi ajutat si privilegiat sa inteleg un lucru care avea sa-mi schimbe intreaga mea filosofie de viata.
Batranul predicator nu pleda pentru o moarte venita inainte de vreme. Dimpotriva, el se ruga ca Dumnezeu sa ne dea o viata lunga si plina de roade. Ideia lui era insa ca nu trebuie sa uitam ca lucrarea lui Dumnezeu nu se sfarseste niciodata cu noi. Ne-a citit din Evrei 11 ca "toti acestia au murit fara sa primeasca ceea ce le fusese fagaduit (v.13). Abel, Enoh, Noe, Avraam, Sara, Isaac, Iosif, Moise, Rahav - toti au trait "prin credinta" si au murit "in credinta" inainte de a putea sa-si vada implinite visele.
Singurul stapan al lucrarii, singurul care o face de la inceput pana la sfarsit este Dumnezeu. Noi avem doar harul sa fim alesi "colaboratori" (impreuna lucratori) cu El pentru o vreme, pentru un anumit segment de lucrare, pentru o anumita etapa. Numai Dumnezeu este Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul. Noi, toti ceilalti, suntem doar "in parte" , cunoastem "doar in parte" si lucram tot asa, doar "in parte."
Avraam a murit fara sa intre in stapanirea tarii promise. N-a primit de la Dumnezeu nici o palma de pamant din Canaan. Ce-a avut, a trebuit sa cumpere pe banii lui ca loc de inmormantare pentru Sara.
Iosif a sfarsit-o in Egipt, tanjind ca macar dupa moarte, oasele lui sa fie duse la odihna in tara promisa.
Moise a scos poporul din Egipt, dar n-a intrat nici el in Canaan. S-a rugat de Dumnezeu sa-l lase, dar Dumnezeu i-a spus: "Nu! Destul!"
Ieremia a plans pana n-a mai avut lacrimi pentru Israel si a murit, tarat de neascultarea poporului, tocmai in Egipt.
Pavel a stat in anii cei mai activi in inchisoare, iar apoi a murit, inca tanar si plin de planuri, la Roma.
Ioan a plans de grija bisericilor pe insula Patmos si Dumnezeu I s-a aratat purtator de stele in mana, asigurandu-l ca bisericile nu sunt responsabilitatea lui, pentru ca este un Altul care le poarta.
"Toti acestia, macar ca au fost laudati pentru credinta lor, totusi n-au primit ce le fusese fagaduit" (Evrei 11:39).
Este in intentia lui Dumnezeu sa nu imparta slava cu nimeni. Nimeni nu este deajuns pentru a face "lucrarea" toata.
"Sunt felurite daruri, dar este acelasi Duh;
sunt felurite slujbe, dar este acelasi Domn;
sunt felurite lucrari, dar este acelasi Dumnezeu,
care lucreaza totul si in toti" (1 Cor. 12:4-6).
Fireste ca exista un motiv pentru care toti acestia nu si-au vazut implinite visurile cu ochii. Dumnezeu nu este un tiran arbitrar si sadic. El nu se bucura sa ne vada infranti si redusi la tacere. Nu! El are un plan mult mai mare decat acesta. De fapt planul lui Dumnezeu este ca intr-o zi "sa ne dea ce este al nostru" si sa stam pe scaunul de domnie impreuna cu Christos. Deocamdata insa, El are o alta prioritate cu noi. El vrea mult mai mult sa-si incheie lucrarea "in noi", decat sa-si termine lucrarea "prin noi". Dumnezeu si-a asumat riscul de a-Si face lucrarea cu oameni nepriceputi, pe care-i califica la locul de munca. Din cauza nevredniciilor si cate o data din cauza nemerniciilor noastre, Domnul Isus isi zideste Biserica Sa uneori "prin noi", alteori "pe langa noi", si nu de putine ori chiar "impotriva noastra", iar ca sa ne tina smeriti si deschisi la imprimarea caracterului Sau in inimile noastre, El nu ne lasa sa-L ajutam decat "in parte", lipsindu-ne adesea de satisfactia implinirii dorintelor si planurilor noastre.
Pentru Dumnezeu "desavarsirea noastra" este mult mai importanta decat "desavarsirea" lucrarilor noastre. El isi poate duce lucrarea mai departe si fara noi, dar noi nu putem merge mai departe decat in masura in care El ne desavarseste.
" ... pentru ca Dumnezeu avea in vedere ceva mai bun pentru noi, ca sa nu ajunga ei la desavarsire fara noi" (Evrei 11:40).
Ca sa ne termine, Dumnezeu are nevoie sa ne lase de multe ori cu lucrurile neterminate.
Multe din tensiunile acumulate in stresurile noastre sunt datorate confuziei noastre. Prioritatile noastre aseaza obsedant inaintea noastra lucrarile incepute si pe care le vrem terminate. Am vrea sa punem numele nostru pe ele; jinduim sa ramanem in amintirea si stima celor din jur prin ele. Dumnezeu insa nu se grabeste sa ne asculte. El vrea sa ne convinga de faptul ca "lucrarea" este a Lui, nu a noastra; ca El este stapanul, noi doar ispravnici angajati vremelnic. Noi suntem gata sa dam mana si cu ... dusmanul ca sa trecem puntea spre implinirea scopurilor noastre. Dumnezeu ne pune adesea piedici in cale si este pasionat doar in "desavarsirea" noastra launtrica. Intr-o astfel de analiza, ar trebui sa ne dam seama ca singura lucrare in care progresul lui Dumnezeu depinde de participarea noastra este lucrarea Lui ... in noi insine. Restul este deja hotarat din vesnicie si curge in matca implinirilor istorice printr-un plan perfect in care fiecare fractiune de secunda este minutios calculata si folosita.
Singura atitudine care ne este recomandata ca "ispravnici" angajati la stapan este sa spunem in fiecare dimineata: "Doamne, iata care sunt planurile mele pentru azi. Te rog sa te simti insa liber sa modifici pe oricare dintre ele."
Iata care a fost cea de a doua constatare a doctorului Archibald.
Ca predicatori, trebuie sa nu confundam excitarea produsa de un val de adrenalina, cu adevarata spiritualitate. Adrenalina este raspunsul dat de organism in fata stimulilor externi, este felul nostru de a ne "ridica" pentru un scurt timp deasupra functionarii noastre obisnuite. Privit medical, surplusul de adrenalina este o "biciuire" a potentelor noastre fizice si spirituale.
O mama care-si vede copilul in pericol se transforma, printr-un val de adrenalina, intr-o leoaica in stare de orice. Un tata a ridicat odata o intreaga masina care ameninta sa-i striveasca copilul. Mintea romanului functioneaza mai bine cand "este pusa la colt"; etc. etc.
O astfel de eliberare de adrenalina produce insa o uzare prematura a muschilor si a nervilor nostri. Ea este urmata invariabil de o perioada de oboseala, numita stres.
Nu orice stres destructiv este insa si neplacut. Multi predicatori experimenteaza o stare de surescitare cand predica, o stare vecina cu extazul sau cu pasiunea. Desi este fizic distructiva, ea poate fi receptata uneori ca "placuta" si "stimulanta." Cu vremea, ea risca sa devina "normala", iar noi riscam sa ajungem sa tanjim dupa ea si sa ne socotim vinovati daca nu o atingem.
O astfel de stare este periculoasa din punct de vedere spiritual. Noi ajungem dependenti de adrenalina pentru ca sa ne simtim bine. Suntem in situatia drogatilor care au nevoie de o "doza" pentru a se simti bine. Este foarte periculos sa echivalam entuziasmul cu spiritualitatea.
Multe manifestari ale unei asa numite "spiritualitati" au ajuns astazi sa fie legate de excitari autostimulate care produc un excendent de adrenalina, iar aceasta este o stare de extaz a sufletului, nu o inaltare reala a duhului. O multime de sfinti adevarati ai lui Dumnezeu si-au trait starile de adevarata inaltare spirituala in singuratate si liniste, nu in galagia unui discurs patimas rostit in fata multimilor cazute in admiratie.
Multi sfinti de azi urmaresc insa doar extazul emotional ieftin si excitarea entuziasmului de duzina.
Cand eram tineri, impreuna cu sotia ne-am imprietenit cu o alta familie tanara si doream toti patru sa atingem o experienta mai profunda de spiritualitate. Noi ne-am zis ca pentru cresterea spirituala este nevoie sa ne alaturam unei biserici serioase, sa ne incadram in lucrarea ei si sa fim madulare credincioase, responsabile si harnice in lucrarea de marturie.
Prietenii nostri au spus ca simt nevoia de mai multa energie si entuziasm pentru a creste spiritual si au plecat din biserica. Fara sa se integreze deplin undeva, ei au colindat din biserica in biserica, mereu in cautare dupa ceva deosebit, dupa ceva care sa-i entuziasmeze. De indata ce stilul de predica sau de inchinare le devenea prea obisnuit, nu se mai simteau "miscati" si plecau in alta parte. Cam la fiecare trei luni, schimbau o adunare cu alta, revenind chiar in unele biserici ale caror amintiri se estompasera deja suficient ca sa aiba aparenta unor lucruri noi.
Am aflat mai tarziu ca acesti prieteni ai nostri, dupa trei ani de plimbare dintr-un loc in altul, s-au declarat deziluzionati de crestinism si au renuntat cu desavarsire sa mai mearga la biserica. In schimb, ei au inceput sa inlocuiasca "senzatiile tari" din serviciile bisericilor cu alte senzatii asemanatoare date de spectacolele si petrecerile "din lume."
Au trebuit sa treaca un numar de ani pana ce am inteles care fusese greseala prietenilor nostri. Ei confundasera excitarea data de infuzia de adrenalina cu cresterea spirituala. Ori de cate ori trupurile lor erau scoase din amorteala, ori de cate ori sentimentele lor erau "miscate" de atmosfera din jur ei credeau ca au parte de crestere spirituala. Daca nu aveau parte de "senzatii tari", credeau ca pierd vremea degeaba.
Cel mai trist lucru despre o astfel de confuzie este faptul ca ea lucreaza tocmai impotriva adevaratei cresteri. De ce? Pentru ca atunci cand confundam excitarea produsa de adrenalina cu spiritualitatea incepem sa ne cultivam senzatiile trupului, nu adevarata inchinare catre Dumnezeu!
Se cade sa invatam iarasi adevarul scris de Petru pentru femeile evlavioase, dar valabil si pentru cei ce vor sa fie barbati duhovnicesti inaintea Domnului: "Podoaba voastra sa fie ... omul ascuns al inimii, in curatia nepieritoare a unui duh bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu" (1 Petru 3:3-4).
Completarea unui prieten: Draga Daniel, Extrem de interesant acest text. Ma rog pentru tine, asa cum ma rog si pentru mine, sa nu ne luam niciodata prea in serios. Se zice, si pe buna dreptate, ca sunt pline cimitirele de oameni indispensabili.
Tardelasul
In 1 Februarie 2001, Dumnezeu mi-a inlesnit sa pot oferi tatalui meu, care fusese internat in spital, bucuria de a se intalni pentru o zi cu trei din prietenii si colegii lui de lucrare din Romania: Vasile Talos, Geabou Pascu si Iosif Serac.
Spre deosebire de alte vremuri, cand ii admiram de la distanta, dar, din cauza fragezimii varstei mele, nu eram primit la intalnirile si discutiile lor, acum am avut ocazia sa stau cu ei si sa-i aud depanand amintiri din vremurile anilor i75-i89, cand a inceput in Romania "desprimavararea". Acesti pastori baptisti, impreuna cu alti doi , Stefanuti Iosif din Braila si Iosif Ton din Ploiesti, alcatuisera atunci un grup de rugaciune si suport spiritual reciproc, poreclit in batjocora de fratele Ioan Bunaciu, "Tardelasul". Numirea, nascuta cumva dintr-o transliterare a unui cuvant unguresc, sublinia ironic banuiala ca acestia s-au unit sa judece intre ei "intreaga tara."
Membrii acestui grup restrans de pastori din preajma Bucurestiului a fost luat repede in colimator de autoritati, iar membrii lui au fost eliminati de la orice fel de "favoruri" pe care Departamentul Cultelor le arunca ca pe niste ciolane "cainilor cuminti" care pazeau turma Domnului in Romania.
Unul din cei patru a spus: "Va mai amintiti cand noi eram trecuti cu vederea la vizele pentru Israel? Atunci spuneam in gluma: "Lasi ca noi vom vizita America impreuna ..." Cine ar fi crezut ca Dumnezeu va tine seama de vorbele noastre si ca vom ajunge sa stam impreuna de vorba ... chiar in America?"
Ii priveam acum cu drag, de aproape. Anii lasasera cute adanci pe obrajii lor, iar varsta ii incununase cu lastare de argint in par. Crescusem si noi, generatia tanara, in umbra lor. Calcasem si noi pe urmele lor, cand, in anii Seminarului, fusesem prima promotie "de lupta" impotriva ipocriziei celor ce ne "educau" pentru falimentul spiritual in lucrare si pentru compromiterea nadejdii in victoria finala a Imparatiei. Asternuseram si noi in scris, in memoriul nostru, inspirati de pilda si lupta lor, avertismentul primaverii clocotitoare care se anunta in tara:
"Voi vreti acum, cand noi intram in Mai,
Sa mai legati in lanturi primavara?"
Marturia acestor oameni este greu de asimilat de cei din generatia actuala. Ei vin spre noi din timpuri si terminologii mult diferite de realitatile in care traim noi. Pentru ei, "securitate" nu inseamna "pace, liniste si prosperitate", ci opusul acestora: conflict, insecuritate, supraveghere amenintatoare din partea organelor represive de Stat si nesiguranta zilei de maine. Pentru ei, "sedintele de orientare" inseamna nu ceva benefic, ci incercari organizate ale Statului ateu prin care se urmarea "dezorientarea" celor chemati sa mearga pe calea cea dreapta si ingusta. Iar "memorii" nu inseamna o culegere de amintiri sentimentale grupate duios sub invelitoarea unei coperti elegante, ci manifeste de protest si de lupta, documente nascute din durerea celor care "nu mai pot" si au pornit sa-si revendice bruma de drepturi prevazute, dar negarantate de legile tarii.
Vasile Brinzei
M-am simtit mandru sa-l aud pe fratele Talos Vasile povestind ceva despre tatal meu.
"Imi aduc aminte ca eram inca tinerel printre ceilalti pastori din Bucuresti si incepuse vremea confruntarilor cu autoritatile comuniste si cu fratii din conducerea Uniunii care nu intelegeau zbaterea noastra pentru libertatea de exprimare religioasa. Pe atunci, cei ce conduceau Comunitatea si Uniunea erau convinsi din interactiunea cu autoritatile de Stat ca lucrarea crestina nu are viitor in Romania. Imi aduc aminte cat de triste si resemnate erau vorbele lor cu care cautau sa ne "linisteasca": "Mai baieti, nu va mai agitati degeaba. In zece, cincisprecece ani toate bisericile crestine din Romania vor fi inchise. .." Ce era si mai trist era faptul ca ei renuntasera sa mai creada in biruinta lui Dumnezeu si erau paralizati in postura unora care nu mai aveau nimic de facut.
Imi amintesc o imprejurare in care m-am intarit in credinta mea prin ceea ce a facut fratele Branzei Vasile. Eram chemati sa fim trasi la raspundere de Comitetul Uniunii pentru atitudinea noastra de nesupunere fata de directivele Departamentului Cultelor. Suparase mai ales faptul ca, neincrezatori in reprezentantii Uniunii, trecuseram peste capul lor si ne adresaseram direct lui Ceausescu. Erau toti de fata si ne-au cerut sa dam socoteala de ceea ce facuseram. Mie, care eram cel mai tanar dintre cei prezenti, imi batea inima tare in piept si, desi nu aratam pe afara, tremuram inauntru ca o frunza in bataia vantului. Secretarul general al Uniunii de atunci scria de zor, parca avertizandu-ne ca acel proces verbal va ajunge si "in alta parte", unde nu va fi citit cu nici un fel de bunavointa. Atunci, tin minte, fratele Vasile s-a ridicat in picioare si, dupa ce a privit spre cel care scria procesul verbal, a inchis solemn ochii si a zis cu toata emotia si solemnitatea: "Astazi se scriu doua procese verbale: acesta de aici si un altul, mult mai important, in cer, la Dumnezeu care le vede si le noteaza pe toate. Fiti atenti la ce spuneti si la ceea ce faceti caci totul se inregistreaza si se va tine socoteala pentru fiecare dintre noi."
Atitudinea aceea de seriozitate si solemnitate cu ochii inchisi parca pentru noi, dar deschisi in lumea prezentei lui Dumnezeu, m-a intarit mult si a facut sa dispara orice teama din inima mea."
Vasile Branzei
Vremea aceea a "memoriilor" si a protestelor m-a gasit adolescent necopt, in primavara unei lupte pe care n-o intelegeam inca deplin. Tin minte ca in fiecare zi, un "securist" il urmarea pe tatal meu, Vasile Branzai, oriunde ar fi mers. Ma deranja mai ales cand ne astepta dupa serviciile de duminica seara de la biserica si se lua dupa noi ca o "umbra" pe drumul spre statia de autobuz, in autobuz, in tramvai si de la tramvai pana acasa. Imi dadeam seama ca este un fel de incercare de intimidare, impunerea unei atmosfere de teroare in care Securitatea primise ordin sa-i tina pe toti aceia care indraznisera sa conteste atitudinea autoritatilor de Stat fata de libertatile de constiinta.
Intr-o astfel de Duminica seara, m-am trezit tantos si avantat, gata sa ma indrept spre "umbra" noastra si sa i-o spun drept in fata: "Te stim cine esti! Sa stii ca prezenta ta nu ne infricoseaza."
Tatal meu mi-a pus o mana pe umar si m-a oprit la timp. M-a tras de o parte si mi-a spus atunci cuvinte care m-au strapuns pana la suflet si mi-au modelat toata comportarea mea ulterioara fata de "organele de Securitate": "Daniel, stai usor! Nu te aprinde si nu-l baga in seama! Cea mai buna atitudine in aceasta situatie este totala ignoranta. Eu nici nu-l bag in seama. Pericolul prezentei sale nu exista, atata vreme cat cred si stiu ca Cel care ma protejeaza, Dumnezeu, poate aseza intre mine si el o intreaga legiune de ingeri. Intre mine si el se afla o intreaga multime de aparatori nevazuti, asa ca nu se poate atinge de noi, decat daca Dumnezeu ii da voie. Si inca ceva, Dumnezeu ne apara numai atunci cand noi nu ne-o facem cu propria noastra mana. Dumnezeu te pazeste de furia leului, dar daca tu te bagi singur in cusca lui si-l tragi de coada, nu-i treaba lui Dumnezeu sa te mai pazeasca. Stai linistit si lasa omul sa-si faca meseria. Crezi ca el n-ar avea chef sa fie undeva prin alta parte, decat sa se tina scai dupa noi! Are el necazurile lui, nu-i mai complica si tu situatia!"
Serac Iosif
"Eu cred ca cel mai greu ne-a fost atunci cand ne-am hotarat sa trimitem protestul nostru la Ceausescu si, ca sa fim liberi in ceea ce aveam sa facem, ne-am hotarat sa mergem fiecare acasa si sa cerem dezlegare de la sotiile noastre. A fost greu sa le spunem ca s-ar putea sa nu ne mai vada niciodata. Multi spun ca noi am fost niste eroi, dar trebuie sa recunoastem ca n-am fi fost de loc asa daca n-am fi avut ajutorul si suportul lor. Ele ar fi ramas singure sa ne creasca copiii.
Imi amintesc ca eu am luat memoriul scris de Vasile Talos si aranjat in forma finala de Iosif Ton, si am plecat pe traseul dinspre Arad, cu Geabou Pascu. Alta echipa a luat alte copii ale memoriului si au plecat pe ascuns pe alte trasee din tara. Din socotelile noastre, mizam pe cel mult 16 pastori care sa ni se alature. Vremurile erau grele si multi traiau inca frica din timpul stalinismului. Atunci oamenii erau luati de pe strada si dispareau fara urme. Multi fusesera batuti si franti in anchete indelungate. Am ales sa mergem doar la cei pe care-i credeam inclinati sa ni se alature, si daca nu credeam suta la suta ca vor semna, cel putin aveam nadejdea ca nu ne vor turna la autoritati. In fiecare casa in care am intrat, am inceput discutia cu pastorul local spunandu-i: "Frate, acum poti fi calaul nostru sau fratele nostru. Vrem sa-ti dam sa citesti un document pe care te chemam sa-l semnezi cu noi. Si daca-l semnezi si daca nu-l semnezi, tu ramai fratele nostru. Daca insa vrei, poti sa devi calaul nostru. Poti, dupa ce-l vei citi sa ne dai pe mana autoritatilor. Gandeste-te bine si raspunde-ne: Vrei sa citesti acest memoriu?"
Surpriza noastra a fost ca s-au gasit, nu saisprezece, ci cincizeci de astfel de pastori care au semnat memoriul. Venisera vremurile de desprimavarare. Dumnezeu facea minuni sub ochii nostri. Nu este acum locul si cazul, dar as putea sa va povestim, impreuna cu Pascu, cum a facut Dumnezeu minuni dumnezeiesti sub ochii nostri. Intr-o casa, pastorul a spus: "Nu va suparati, nu pot sa semnez. Nu vreau sa ma bag in chestia asta." Noi am inchis dosarul si l-am bagat in servieta sa plecam. Cand, deodata, ne-a chemat inapoi si a spus: "Semnez! Da-l aici." L-am intrebat cum de s-a razgandit. Mi-a spus: "M-am rugat si am deschis Biblia si am citit: "Vrem sa mergem si noi cu voi, caci am auzit ca Dumnezeu este cu voi" (Zaharia 8:23). Daca Dumnezeu este cu voi, vreau sa fiu si eu alaturi."
Cred ca reactia extrem de dura a autoritatilor nu s-a datorat atat faptului ca un astfel de "Memoriu" de protest colectiv era un fel de premiera in peisajul evanghelic, ci spaimei ca o asemenea "organizare" si culegerea atator semnaturi din diferite locuri ale tarii s-a putut desfasura fara ca "securitatea" sa prinda de veste. Evenimentul in sine era o negare a competentei organelor de stat, o incalcare a vigilentei organelor de supraveghere si control. Era ca si cum s-ar fi spus: "Dac-au reusit asa ceva prapaditii acestia de sectanti, ar putea reusi si adevaratii dusmani ai societatii noastre comuniste." Nu-i de mirare deci ca multi si-au simtit scaunele clatinate si slujbele in pericol. Mania lor avea sa fie doar exprimarea unei dorinte animalice de "razbunare" nascuta dintr-un sentiment profund de autoconservare.
Geabou Pascu
Il priveam cu respect si cu duioasa admiratie peste masa la care eram adunati. Avea acum degetele de la maini rasucite si deformate de reumatismul poliarticular. Fata ii era brazdata de riduri. Ochii ii erau insa la fel de frumosi si ageri, cu sclipiri de otelita invartosare. Era, dincolo de bruma varstei, acelasi teleormanean plin de ravna pentru Domnul si vesnic pornit impotriva dusmanilor dinauntru si dinafara ai Imparatiei; un munte de sentiment navalnic ascuns sub platosa unor purtari dure si doar aparent taioase.
Il cunosteam din anii cand m-a primit sa "fac practica" in bisericile din cercul Alexandria. Il vazusem acolo daruindu-se lucrarii cu o rara lepadare de sine. Alerga intre Tiganesti, Nenciulesti si Alexandria ca un Samuel modern intre Mitpa, Ghilgal si Bethel (1 Sam. 7:15). Mergea cu bicicleta sau cu motoreta. Primavara, toamna si iarna, cand vremea era rece si vantul taios, se infasura cu ziare pe sub haine si disparea pe soseaua serpuitoare. Reumatismul de azi este dobanda investitiilor de entuziasm de pe vremea aceea.
Ii cunosteam vorba ascutita si strecurata cumva viclean, cu gand sa prinda sau sa-si surprinda glumet interlocutorul. Ma pacalise de multe ori in felul acesta. Intr-o dupa amiaza, cand ma ducea spre Tiganesti cu motoreta, mi-a strigat prin vant, peste umar: "Am sa-ti arat Tiganestiul nou!" si a dat cu capul inspre coama dealului. Ca bucurestean obisnuit cu noile cartiere de blocuri, m-am uitat nedumerit spre costisa golasa si i-am strigat inapoi: "Nu inteleg." "Acolo e cimitirul", mi-a raspuns fericit ca "ma dusese."
Ce fel de crestin era fratele Pascu aflasem de mult de la tata: "Cand, dupa depunerea memoriului, ne-a arestat pe cei din Bucuresti, Pascu a fost arestat si el la Alexandria. Dupa multe zile petrecute la securitatea din Alexandria, Pascu a venit la Bucuresti, la noi, ca sa nu avem numai noi cinstea sa suferim pentru Evanghelie."
Tot de la tata am stiut si ca sub aparenta duritate, fratele Pascu este un sentimental irecuperabil si "lesne varsatoriu de lacrimi" (ca sa nu spun plangaret). Odata, cand tata, care a plans ultima data in viata lui in copilarie, langa trupul fara viata al mamei sale, refuza parca sa verse lacrimi intr-o partasie in care toti ceilalti plangeau, taica Pascu i-a strigat in gluma: "Ba Vasile, tu n-ai apa in cap, d-aia nu plangi! N-ai apa in cap. Asa zice Ieremia in capitolul 9: "O! De mi-ar fi capul plin cu apa, de mi-ar fi ochii un izvor de lacrimi, as plange zi si noapte ..." Tu n-ai apa in cap, de aia nu poti sa plangi."
De plans, fratele Pascu n-a plans si nici nu s-a plans niciodata din cauza greutatilor materiale sau din cauza persecutiilor si arestarilor. Militienilor din zona "le era drag" sa-l tachineze si sa-l opreasca pe motive imaginare din rutele lui misionare. Atunci il puneau sa stea in picioare la un colt de incapere-carcera, dupa ce ii luasera in batjocora sireturile de la pantofi si cureaua de la brau, "ca sa nu se spanzure cu ele."
Vasile Talos
Un raspuns in doar ... zece zile.
"Talos, iti mai aduci aminte de ultimul memoriu adresat lui Ceausescu si semnat de tot Congresul Cultului Baptist in 11-12 Decembrie 1989? L-am dus impreuna la presedentie."
"Da, frate. Asteptam un raspuns de la Ceausescu si ... Dumnezeu ni l-a dat in doar zece zile!"
Inspirat cumva de Dumnezeu am adaugat atunci la textul memoriului un citat pe care vreau sa vi-l reamintesc acum:
Dupa ce am scris: "Noi sustinem ca omul trebuie sa se bucure de libertatea de a avea sau nu o credinta religioasa si astfel subscriem la prevederea constitutionala din art. 30 am adaugat:
"Principiile credinciosilor baptisti au fost afirmate inca din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas He[]s, care scria suveranului Angliei urmatoarele:
"Maiestatea Sa este un om muritor si nu este Dumnezeu si de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supusilor sai. Noi ne rugam pentru Maiestatea Sa si vrem sa nu aiba nici o suspiciune ca am fi impotriva Sa. Noi vrem sa fim supusi loiali in cele pamantesti. Religia omului este o problema intre el si Dumnezeu. Maiestatea Sa nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecator in cele spirituale intre Dumnezeu si om. Lasati-i pe oameni sa fie eretici, turci, evrei sau orice altceva, caci problema credintei nu sta in puterea pamanteasca sa fie judecata si pedepsita."
Tin minte ca in originalul din limba engleza scria: "Maiestatea Sa este cenusa si nu este Dumnezeu" ,dar m-am temut ca ar fi prea tare pentru ceilalti semnatari din Congres si am scris doar: "Maiestatea Sa este un om ..."
Putin stiam noi atunci ca in numai zece zile, Ceausescu avea sa fie muritor de-a binelea si ca va fi trimis sa dea socoteala inaintea lui Dumnezeu."
Memoriu
Pentru cei curiosi, atasez aici textul memoriului semnat de delegatii Congresului Bisericilor Baptiste in data de 11-12 Decembrie 1989 si depus la presedintie cu doar zece zile inainte de caderea lui Ceausescu. Cititorul atent va observa rezultatul cruntei persecutii comuniste. Preambulul vorbeste despre doar 135 de pastori ramasi sa pastoreasca cei aproximativ 140.000 de credinciosi baptisti. "Bate-voi pastorul si turma se va inprastia", rasuna peste veacuri socoteala dusmanului oilor lui Dumnezeu. La marea criza de lucratori, autoritatile avusesera grija sa nu fie aprobate decat 17 locuri de cursanti la Seminarul care trebuia sa fie pepiniera de noi lucratori cu Evanghelia.
PRESEDINTELE REPUBLICII SOCIALISTE ROMANIA
Subsemnatii, delegati ai comunitatii crestine baptiste, cu mandat permanent pe perioada de trei ani, incepand cu 1989, la Congresul Cultului Crestin Baptist,forul suprem de conducere si indrumare a acestui cult, cu deosebita consideratie, va adresam prezentul
Cultul Crestin Baptist din R.S. Romania se organizeaza si functioneaza conform Statutului aprobat prin Decretul 1203/1950, al Prezidiului Marii Adunari Nationale.
Cultul Crestin Baptist cuprinde aproximativ 140.000 membrii si apartinatori, 951 biserici si biserici-filiale, care sunt deservite de 135 pastori. In cadrul cultului, in Bucuresti functioneaza Seminarul Teologic Baptist cu un numar total de 17 cursanti in cei patru ani de invatamant.
Suntem recunoscatori pentru posibilitatea de a ne practica crezul in scumpa noastra patrie, alaturi de celelalte culte religioase recunoscute de statul roman.
Va aducem la cunostinta faptul ca prin repetate incalcari ale prevederilor constitutionale savarsite de anumite organe ale administratiei de stat, unele biserici baptiste si anumiti credinciosi baptisti sunt vaduviti de garantii practice in exercitarea cultului religios si a libertatii de constiinta.
In diferite situatii Departamentul Cultelor isi depaseste atributiile ce ii revin in indeplinirea drepturilor statului de supraveghere si control asupra activitatii Cultului Crestin Baptist ca aceasta sa se desfasoare in cadrul legii si savarseste imixtiuni in viata cultului nostru pe care le consideram inadmisibile.
1. Nu toti credinciosii baptisti se bucura de dreptul la inchinare desi acest drept este garantat prin Constitutie, art.30, "Libertatea exercitarii cultului religios este garantata" si este reglementata in Statutul de organizare si functionare al cultului nostru, art.15, "Grupurile de credinciosi mai mici de 20 membri majori formeaza o biserica-filiala fara a avea personalitate juridica. Ele se vor afilia bisericii celei mai apropiate si isi pot exercita cultul in mod liber si independent in casa de rugaciune din localitatea respectiva". Potrivit marturisirii de credinta baptiste, care face parte integranta din Statutul aprobat prin Decretul 1203, casa de rugaciune poate sa fie imobil proprietate cultica sau o simpla camera dintr-un imobil particular inchiriata in acest scop.
Din moment ce Cultul Crestin Baptist este un cult recunoscut in R.S. Romania consideram ca nu este echitabil ca unor grupuri de credinciosi baptisti sa li se aplice un regim discriminatoriu fiind privati de libertatea de a se inchina in localitatea lor.
Cat priveste dreptul statutar al credinciosilor baptisti de a se constitui in biserici cu personalitate juridica, atunci cand numarul lor depaseste 20 membri, acesta este reglementat in art.13 din Statut. Potrivit cu acest regulament, constituirea se face prin hotararea adunarii generale a credinciosilor din localitatea respectiva.
Departamentul Cultelor care autorizeaza - in conditiile legii - functionarea bisericii ca persoana juridica, consideram ca este chemat a face numai o verificare de legalitate a infiintarii, nefiind vorba de o verificare a oportunitatii infiintarii, ci numai de cercetare a respectarii conditiilor legale de fond si de forma cu privire la constituirea bisericii.
Refuzul nejustificat al Departamentului Cultelor de a autoriza functionarea de biserici constituite statutar reprezinta o nesocotire a garantiilor constitutionale. Prin aceste practici se mentine o situatie in care peste o suta de grupuri de credinciosi din tara sunt vaduviti de dreptul de a-si exercita cultul religios.
2. Dreptul statutar al bisericilor de a-si alege si angaja personal duhvovnicesc (pastori) este ingradit pe de o parte de faptul ca locurile in Seminarul Teologic Baptist sunt stabilite in mod arbitrar de organe dinafara cultului si pe de alta parte, de faptul ca Departamentul Cultelor refuza fara motive temeinice sa acorde autorizatie de exercitare a slujbei de pastor celor alesi de biserici in conformitate cu art. 27 din Statut, adica a celor care au o pregatire cat mai aleasa.
Astfel, s-a ajuns ca cele peste o mie de biserici si filiale sa fie deservite de numai 135 pastori. In prezent exista 75 posturi vacante, iar in urmatorii cinci ani se vor pensiona circa 40 de pastori.
Mentionam ca bisericile crestine baptiste nu primesc subventii de la stat. Astfel, Seminarul Teologic Baptist este intretinut prin contributia benevola a credinciosilor, iar locurile de munca sunt stabilite de bisericile baptiste in acord cu organele reprezentative ale cultului.
Solicitam recunoasterea de catre Departamentului Cultelor a pastorilor alesi in conformitate cu art. 27 din Statut si acordarea dreptului conducerii cultului de a stabili numarul de locuri in seminar dupa nevoile bisericilor.
3. Departamentul Cultelor exercita und drept nelimitat in ce priveste recunoasterea organelor de conducere a cultului sau a comunitatilor. In acest sens Departamentul a actionat descretionar, refuzand recunoasterea unor persoane alese statutar fara a invoca un motiv temeinic.
Consideram aceasta imixtiune neadmisa in viata interna a cultului si o incalcare a prevederilor constitutionale care stabilesc, "Cultele religioase se organizeaza si functioneaza liber" (Art. 30).
4. In ultimii ani s-au amenajat si reparat un numar insemnat de locasuri de cult.
Suntem recunoscatori autoritatilor de stat care au aratat intelegere in solutionarea pozitiva a acestor cazuri.
Cu toate acestea exista un numar destul de mare de biserici si biserici-filiale care nu au locasuri de cult proprii. Departamentul Cultelor si anumite organe locale de stat refuza neintemeiat dreptul bisericilor de a-si achizitiona imobilele de cult necesare. In unele cazuri bisericile intampina greutati deosebit de mari in obtinerea autorizatiei de amenajare, reparare sau extindere a locasurilor de cult existente.
5. Aprobarile date de catre Departamentul Cultelor de a se tipari Biblii si literatura religioasa necesara bisericilor si slujitorilor duhovnicesti ai acestora sunt cu totul nesatisfacatoare. Bibliile si cartile religioase de specialitate tiparite in strainatate, consideram ca sunt confiscate fara discernamantul necesar. In acest mod un mare numar de credinciosi sunt frustrati de dreptul la informatii de specialitate in domeniul religios.
6. Unii din credinciosii baptisti in unele intreprinderi si institutii sunt sicanati in repetate randuri, fiind acuzati ca sunt "sectanti".
Consideram ca libertatea de constiinta garantata in Constitutia tarii noastre este o componenta majora a drepturilor fundamentale ale omului. Noi credem ca fiecare om este personal raspunzator inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul si destinul lui vesnic. Noi sustinem ca omul trebuie sa se bucure de libertatea de a avea sau nu o credinta religioasa si astfel subscriem la prevederea constitutionala din art. 30.
"Principiile credinciosilor baptisti au fost afirmate inca din anul 1612 de predicatorul baptist Thomas He[]s, care scria suveranului Angliei urmatoarele:
"Maiestatea Sa este un om muritor si nu este Dumnezeu si de aceea nu are putere peste sufletele nemuritoare ale supusilor sai. Noi ne rugam pentru Maiestatea Sa si vrem sa nu aiba nici o suspiciune ca am fi impotriva Sa. Noi vrem sa fim supusi loiali in cele pamantesti. Religia omului este o problema intre el si Dumnezeu. Maiestatea Sa nu va raspunde inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul nici unui om si el nu poate fi judecator in cele spirituale intre Dumnezeu si om. Lasati-i pe oameni sa fie eretici, turci, evrei sau orice altceva, caci problema credintei nu sta in puterea pamanteasca sa fie judecata si pedepsita."
Consecventi acestor convingeri baptiste, consideram ca orice alta implinire a nevoilor umane, oricat ar fi de laudabila, nu este suficienta pentru fericirea suprema si pacea launtrica a omului daca acesta nu traieste potrivit propriilor sale convingeri despre lume si viata.
Avand in vedere faptul ca statul socialist are la baza si militeaza pentru conceptia ateista despre lume si viata, Constitutia a prevazut o serie de garantii pentru cei ce impartasesc conceptii teiste.
In temeiul art. 17 din Constitutie, care prevede:
"Cetatenii Republicii Socialiste Romania, fara deosebire de nationalitate, rasa, sex sau religie, sunt egali in drepturi in toate domeniile vietii economice, politice, juridice, sociale si culturale.
Statul garanteaza egalitatea in drepturi a cetatenilor. Nici o ingradire a acestor drepturi si nici o deosebire in exercitarea lor pe temeiul nationalitatii, rasei, sexului sau religiei nu sunt ingaduite.
Orice manifestare avand ca scop stabilirea unor asemenea ingradiri, propaganda nationalist-sovina, atatarea urii de rasa sau nationale sunt pedepsite de lege si in baza autoritatii de care va bucurati in calitate de Presedinte al Republicii Socialiste Romania, va rugam sa binevoiti a da indrumari tuturor persoanelor din aparatul de stat sau a celor ce detin functii de conducere in intreprinderi si institutii sa trateze pe toti cetatenii tarii potrivit pregatirii si competentei lor profesionale, a caracterului lor moral si a modului in care isi indeplinesc sarcinile de serviciu fara nici o discriminare pe temeiul apartenentei religioase.
7. Referitor la ziua de Duminica, noi credem si marturisim ca este ziua consacrata inchinarii fata de Dumnezeu a tuturor crestinilor care cinstesc invierea Domnului Isus Christos.
Consideram ca nerespectarea zilei de duminica, zi de odihna, constituie atat o piedica in practicarea invataturii noastre crestine cat si o cauza a slabirii unitatii in viata de familie.
Practica unor intreprinderi sau institutii, combatuta in presa chiar de domnia voastra, de a obliga pe angajati sub diferite motive sa lucreze duminica continua in multe cazuri.
Avand in vedere mostenirea spirituala crestina a poporului nostru, va rugam sa binevoiti a facilita celor ce doresc sa celebreze marile sarbatori crestine "NASTEREA MINTUITORULUI" SI "INVIEREA DOMNULUI" aordandu-li-se in acest scop cate doua zile libere.
Ca slujitori spirituali ai bisericilor crestine baptiste ne straduim sa ne dam aportul la promovarea unui climat de intelegere intre oameni, la sadirea in constiinta credinciosilor a unor principii inalte de moralitate, la cultivarea respectului fata de tara si autoritate, la intarirea familiei si formarea unei atitudini sanatoase fata de munca.
Urmam invatatura Bibliei care spune: "Dati Cezarului ce este al Cezarului si lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu" si "Rugati-va pentru binele tarii, caci fericirea voastra atarna de fericirea ei".
Mentionam ca majoritatea acestor probleme au fost discutate in cadrul Congresului Cultului Crestin Baptist din anii 1977, 1984 si 1988, ca au fost prezentate deseori de conducerea cultului la Departamentul Cultelor fara a primi un raspuns multumitor.
In asteptarea rezolvarii favorabile a doleantelor noastre, va asiguram de sincera dorinta a noastra si a tuturor credinciosilor baptisti de a fi buni cetateni si de a contribui din plin la inflorirea scumpei noastre patrii.
Ne rugam ca Dumnezeu sa binecuvinteze cu prosperitate si pace intreaga noastra natiune.
DELEGATII IN CONGRESUL CULTULUI CRESTIN BAPTIST.