Amintiri cu sfinti

 

 

Introducere
 Partea I

 Partea II

 Partea III

 Partea IV

Cure Simion

Eram inca tinerel, cu visuri luminoase si idealuri inalte. M-am intilnit cu fratele Cure Simion si el m-a intrebat: "Este adevarat ca vrei sa te faci pastor, ca tatal tau?". "Da, i-am raspuns", intr-un fel timid, de parca m-ar fi prins cu un gind prea inalt pentru starea mea spirituala. "Ei bine", a continuat el, "daca vrei sa te faci pastor sa ceri de la Domnul sa-ti dea ... o beregata larga".

L-am privit surprins si am tacut nedumerit asteptind o lamurire. Fratele Simion a continuat: "Pastorii trebuie sa aibe o beregata larga ca sa-i poata inghiti pe toti asa cum sint ei, fara sa-i ramana in gat vreunul." Au trecut ani de zile pana cand mi-am dat seama ca atunci primisem una dintre cele mai adanci lectii de teologie pastorala. Nu cred ca m-am rugat vreodata asa cum m-a invatat fratele Simion, dar mi-am dat seama adesea de nevoia ca pastorul sa poata avea un spirit de toleranta ingaduitoare si plina de rabdare sfanta.

Sfatcu Niculae

Cine a spus ca simplitatea este uneori complexa si lipsa de carte nu inseamna neaparat si lipsa de intelepciune? Un exemplu despre aceste realitati il constituie si fratele Sfatcu de la Iasi. L-am cunoscut pe cand faceam practica in Biserica de acolo, in anii de Seminar, cand teoria de la scoala era completata de realitatea de pe terenul bisericilor.

Nea iCulita a fost omul care m-a impresionat cel mai mult in anii aceia ai inceputului. Om de o inalta tinuta morala, contabil prin educatie si intemeietor, alaturi de Pricop Tarniceru, al Bisericii Baptiste din dealul Sarariei, fratele Sfatcu a fost un munte de umor si o cascada de intelepciune.

Pe cand familiile celor doi erau si singurele din nou formata biserica, fratele Sfatcu ii spunea fratelui Tarniceru duminica dimineata: "Matale incepe ora de rugaciune, ca eu ma duc prin piata si prin hala sa chem ceva oameni sa vina."

Cu aceasta "chemare de oameni" Sfatcu si Tarniceru au umplut incet, incet adunarea. Oamenii erau adusi la Biserica, dar erau adusi mai ales acasa. Niciodata in viata mea n-am vazut oameni mai primitori si case mai ospitaliere. Tinerii pe care i-am gasit eu cand am inceput sa merg la Iasi ii spuneau lui nea iCulita simplu: "tata Sfatcu".

In saracia lui a crescut o casa de copii. Lipsit el insusi de accesul la scoli inalte i-a indemnat pe ai lui sa nu se multumeasca cu putin. Dionisie a ajuns profesor. Aurora si Tudorica au ajuns medici. Costica a ajuns inginer mecanic. Genoveva era pe cale sa ajunga profesoara cand a avut zborul frant de interventia organelor de Securitate. Astazi, ea conduce o organizatie misionara in America. Toti au mostenit de la nenea Sfatcu o minte harnica si o extraordinara putere de asimilare.

La servici, domnul Sfatcu ducea mereu un teanc de carti si in mod invariabil cativa cartofi copti, hrana saracului. Nu stiu cum se facea, dar, desi aveau alte mancaruri mai alese, toti colegii si sefii pofteau la cartofii aceia copti a caror aroma ii tragea de nas si-i aduna in jurul biroului acestui om sarac, la un pranz de glume si voie buna.

In biserica, le-a facut pe toate: a cantat la armoniu, la vioara, in cor, a dirijat corul, a tinut ore de rugaciune, de scoala duminicala, a predicat si a vizitat neobosit oamenii.

Cei care l-au cunoscut, l-au vazut foarte rar nervos. Avea mereu un zambet sagalnic pe buze, ochii mari si buni, iar mainile erau parca pornite intotdeauna sa mangaie si sa alinte.

M-a luat intr-un sfarsit de saptamana cu el sa vizitam niste bisericute mici, peste dealuri si vai acoperite cu paduri si vii nesfarsite. Pe drum, mi-a tinut vesel adevarate lectii de zoologie, botanica si istorie. Se oprea sa-mi spuna ce pasare canta si urma carui animal am intalnit-o. Stia totul despre copacii pe care-i saluta ca pe niste prieteni vechi, deprinsi cu vizitele lui "pastorale." De la dansul am aflat ca numirile manastirii "Galata" si a orasului Galati vin de la cete de "gali" plecati tocmai din Franta de azi sa faca comert in interiorul batranului continent. Noaptea, ma invata numele constelatiilor si tresarea copilareste ori de cate ori o stea cazatoare strapungea ca o sulita intinderea cerului.

Despre spiritualitatea adanca a lui neaiCulita am sa va vorbesc prin doua intamplari, una din anii de activitate intensa si alta desprinsa din anii din urma, cand boala necrutatoare i-a ingreuiat pasii si l-au tintuit mai mult la pat.

Toti oamenii care-l stiau, cunosteau ca fratele Sfatcu este implicat in traficul cu Biblii. Il stiau crestinii care veneau de peste mari si tari si-l stiau chiar si cei de la Securitate. Acestia din urma il luau adesea la "sediu" si cautau sa-l razgandeasca cu intrebari dure si cu amenintari: "Ai sa ajungi in inchisoare! Esti impotriva politicii Statului! Ai contacte interzise de lege cu straini care viziteaza Romania. Spune-mi numele strainilor cu care ai avut contact! Cine te-a vizitat acasa?"

Acestui potop inchizitional, nenea Culita le facea fata cu un zambet tamp agatat smecher ca masca peste inteligenta lui sclipitoare si le raspundea invariabil cu fraza: "La mine acasa nu primesc straini. La mine acasa vine multa lume. Toti sunt sau prieteni sau rude. Cei care au venit aseara au fost fratii mei de departe. Asta dumneavoastra nu puteti intelege ... Aia n-au fost straini. Eu n-am calcat legea. Au fost frati de-ai mei de departe. Nu va intereseaza pe dumneavoastra numele lor ..."

Intr-una din diminetile primavaratice cand l-am ajutat sa iasa putin afara, la soare, l-am vazut cum se opreste parca fermecat in loc si admira explozia florala a ciresului din fata casei. Il stiam sentimental, dar de data aceasta, atentia lui trecuse dincolo de frumusetea care aprinde inima si ajunsese la simbolistica ce aprinde credinta: "Il vezi? Ce frumos este! Este o telegrama de la Domnul Isus care-mi spune ca ma ... iubeste!" Ochii lui erau scaldati in lacrimi, buzele inflorisera si ele intr-un zambet tainic si fertil, udate parca de izvorul de deasupra.

Pricop Tarniceriu

"Un-te duci iar, omule ?"

"Icisa, la Husi femeie si vin degraba ..."

Dialogul acesta prefata de obicei o calatorie misionara a fratelui Pricop. Sora Lenuta, patita de atatea ori, stia ca, de-acum, n-o sa-l mai vada decat peste cateva saptamani. Pleca de obicei "icisa", dar se intorcea cine stie de pe unde, dupa ce colinda tara in lung si in lat, pe la rude si pe la prieteni din biserici.

Ca s-o impace, venea viclean cu un carton de prajituri in mana, indulcindu-si astfel consoarta si ... soarta. A avut intelepciunea oamenilor din popor, care stiu sa faca haz de necaz, usurand astfel tragedia unei vieti cu o coteala, nu de putine ori, nedreapta.

N-a fost niciodata un bun predicator, dar le-a vorbit oamenilor din inima si i-a castigat cu seriozitatea lui sprijinita mereu pe un aer de saga si zambet.

Copiii i-au mostenit si saracia si inventivitatea glumeata. De la Biserica din dealul Sarariei si pana la casa lor de langa "Cetatuia" era drum lung si tare anevoios, mai ales pe arsita, pe zapada sau pe "zloata." Cand se intorceau seara tarziu de la repetitiile de cor, Victor si Silvia, doi dintre copiii lui, pusesera la cale o solutie: "Un stalp te duc eu in spinare si un stalp ma duci tu, ca sa ne odihnim pe rand. Bine?"

Arareori m-am simtit mai bine acasa la altcineva. Cand m-a invitat prima data sa iau masa in casa lor, nu m-am putut ridica sa ma rog in picioare in bucataria lor scunda, dar am simtit ca smerita lor locuinta de lut are drept acoperis ... cerul. Pot spune cu mana pe inima ca Dumnezeu era la El acasa in caminul fratelui Pricop si sorei Lenuta.

Cand l-a biruit leucemia, s-a dus sa vada un doctor de specialitate. "Mosule, trebuie sa te ingrijesti mai bine de acum. Trebuie sa mananci consistent ca sa-ti intaresti sangele. Iti trebuie doua, trei gratare pe zi. M-ai inteles?"

Erau ani grei de lipsuri si privatiuni, cand romani cu mai multa dare de mana decat nenea Pricop traiau cu fasole si cartofi.

Cu gandul plecat la saracia lui funciara, fratele Pricop i-a raspuns, cu obiceiul celor ce s-au deprins sa schimbe tragedia in gluma, ca s-o poata suporta mai usor: "Domnule doctor, eu acasa am un gratar si, daca spuneti dumneavoastra ca trebuie, mai cumpar unul sau doua, ca sa am trei. Dar de unde si cu ce iau eu ... carne?"

Ar trebui sa spun aici ca, asemena fratelui Pricop, majoritatea oamenilor lui Dumnezeu pe care i-am intalnit au avut un puternic simt al umorului. Cred ca am putea spune ca exista baze biblice pentru aceasta realitate. Sfanta Scriptura intelege buna dispozitie ca un factor fertilizator. Cei ce strabat valea suferintei o transforma intr-un izvor (binecuvantare) si canta: "Toate izvoarele mele sunt in Tine" (Ps. 87:7).

Petrica Plesoianu

Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca. Aceasta realitate am experimentat-o in casa lui Petrica si Valerica Plesoianu din Galati.

Am ajuns in casa lor in lunile de practica din Seminar. Indragostit de Iasi, fusesem trimis pentru vara sa predic in biserica baptista din Galati. Am plecat spre Galati impotriva vointei mele, ingenuncheat de porunca directorului de Seminar. M-am dus hotarat sa nu-mi placa, dornic sa stau doar putin si s-o iau apoi repede spre plaiurile populate cu prietenii mei ieseni. Putin stiam eu atunci ca providenta divina pregatise pentru mine la Galati intalnirea cu doi oameni minunati si cu ... viitoarea mea sotie.

"Tataia Plesoianu e-un pupacios!" "Mamaia" stia acest lucru si n-o deranja de fel. Petrica Plesoianu era unul din diaconii ordinati ai bisericii si m-a luat sa stau in gazda pentru lunile de practica. N-aveau o camera in plus, dar aveau o inima mare in care incapeam acum si eu, dupa cum incapuse si fata unei familii din Arad, plecata acasa pentru lunile vacantei de vara.

Mi-am dat seama ca familia Plesoianu era iubita in Biserica mai ales pentru seriozitatea fratelui Petrica si pentru ghidusenia nevinovata a sorei Valerica. Erau amandoi oameni profund credinciosi si-si traiau viata cu cinste si onoare. Venisera la baptisti de la Oastea Domnului, unde cunoscusera anii de mari treziri spirituale, cantarile lui Niculita Moldoveanu, poeziile lui Traian Dorz si adunarile de mii de oameni veniti cu steaguri si cu tobe sa sarbatoreasca intalnirea sufletelor cu Evanghelia. Lipsa lor de formalism bisericesc era presarata cu tresariri spontane de bun simt si sinceritate. Cand unul din copiii adunarii s-a dus in fata sa spuna o poezie care incepea cu: "Biblia! / Carte buna, carte sfanta/ N-am nici frati si nici surori ..." mamaia Plesoianu s-a trezit spunand cu voce tare: "Taci ma din gura, ca noua sunteti la mama-ta." Credinta ei sincera nu suporta falsul nici macar in gura unui copil ravnitor sa recite realitatea din poezia altuia.

In apartamentul acestor oameni am invatat o sumedenie de lucruri despre lucrarea cu oamenii. Cea mai mare lectie am primit-o insa intr-o deplasare la Tichilesti, comuna din judetul Tulcea, unde exista o colonie de leprosi. Venisem de la Bucuresti hotarat sa vizitez, daca se va putea, biserica leprozeriei. Eram plin de elan misionar si doream sa ma intorc la Seminar cu un raport care sa-i impresioneze pe colegii mei si cu care sa ma pot lauda apoi toata viata. Am fost foarte bucuros sa aflu ca "tataia" era unul din cei care mergeau de regula la Tichilesti ca sa dea Cina Domnului si ca sa le duca cate ceva de care aveau nevoie.

Priveam aceasta vizita la leprozerie cu teama si totodata cu fascinatie. In mintea mea, Tichilesti era "Africa" mea misionara care ma astepta sa ma boteze ca lucrator crestin, "jungla periculoasa" in care trebuia sa-mi dovedesc capacitatea de sacrificiu.

Cei ce fusesera pe acolo inaintea mea ma sfatuisera sa fiu prudent, sa stau la distanta de oamenii de acolo si, daca voi fi pus sa stau la masa cu ei, sa mamanc doar oua fierte, protejate in coaja lor de atingerea cu mainile bolnave ale leprosilor.

Plecarea spre Tichilesti s-a petrecut spre sfarsitul lunilor de practica. Daniela Ban, studenta din Arad venise intre timp si ea la Galati, asa ca am plecat toti patru, tataia, mamaia si noi doi. Orele petrecute pe drum, in obosita Dacie 1100, au trezit in mine teritorii noi, nebanuite si neasteptate. Mamaia ne tot necajea cu "apropouri" care faceau sa ni se roseasca obrajii. In mintea si inima ei, fata ei de la Arad era cea mai buna sotie pentru seminaristul tinerel si neexperimentat venit de la Bucuresti. Tare i-ar fi placut sa ne ajute sa intelegem ce potriviti eram unul pentru celalalt. In dragostea ei, planurile de nunta fusesera facute chiar mai inainte ca noi doi sa ne fi vazut la fata.

Dincolo de "sacaielile" glumete ale lui "mamaia" inima mea se pregatea sa se "jertfeasca" pe altarul misionar din leprozerie. Desi imi era rusine s-o recunosc, fiecare kilometru care ne apropia de Tichilesti crestea in mine angoasa unei intalniri periculoase. Prin minte imi treceau tot felul de ganduri, care de care mai nelinistitoare: "Ce-ar fi daca Dumnezeu va ingadui sa fiu infectat cu lepra si voi ramane la Tichilesti pe toata viata?", "Cum voi reusi sa-i salut pe cei din biserica de acolo fara sa ma ating de loc de ei?", "Ce voi face daca vizita se va prelungi si va trebui sa ramanem si peste noapte acolo?"

Eram din ce in ce mai nelinistit si ajunsesem sa ma indoiesc foarte tare de intelepciunea care ma indemnase sa propun aceasta vizita.

"Mamaie, lasa-i in pace. Nu vezi ca lui Daniel nu-i pica de loc bine ..." Tataia citise foarte bine expresia de ingrijorare de pe fata mea, dar era cu totul strain de motivatia stanjenelii mele. Ca sa "schimbe placa", fratele Plesoianu a dat tonul la o cantare de la biserica. Cuvintele ei, nepregatite intentionat de dansul, au venit ca un balsam peste suferinta mea interioara si m-au facut sa depasesc, pentru cateva clipe macar, impasul lipsei mele de credinta.

Adevarata vindecare a venit insa doar peste cateva ceasuri mai tarziu. A fost o vindecare instantanee si deplina. Doctorul care mi-a servit leacul n-a fost titrat in teologie, n-a rostit nici cuvinte mari si, ca sa fiu sincer, nici n-a stat de vorba cu mine.

Nelinistea mea a atins momentul maxim cand masina s-a oprit in curtea leprozeriei si cand privirile mele s-au oprit pe chipurile desfigurate de atacul acestei boli necrutatoare: oameni fara degete, unii fara nas, altii fara ochi, femei cu gauri adanci in obraji, barbati cu cionturi in loc de maini si picioare. O frica paralizanta m-a lipit de scaunul masinii, o sila pagana imi intorcea pe dos maruntaiele si eram plin de teama ca voi vomita fara sa ma pot abtine. O ameteala tulbure mi-a incetosat ochii.

Atunci ... l-am vazut pe "el", l-am privit cu uimire pe fratele Plesoianu, pe "pupaciosul" sorei Valerica. N-am sa uit niciodata scena aceea! L-am vazut oprind cu nerabdare motorul si tasnind pur si simplu din masina. L-am privit uimit repezindu-se la oamenii aceia marcati de lepra si ... pupandu-i cu foc, unul dupa altul, barbati si femei, pentru el, frati si surori "in Domnul". A fost ca o strafulgerare de lumina, ca o cumpana asezata deasupra fiintei mele nevoiase, ca o cantareala a adevaratelor valori. Cred ca, in ceasul acela, L-am vazut prin fratele Plesoianu pe insusi Domnul Isus venit in vizita sa-si vada fratii. Sub binecuvantata influenta a acestui sfant plecat in misiune am invatat si eu sa nu ma mai tem. Am descoperit repede ca ma aflam intre oameni ca toti oamenii, pe care nu pericolul potential, ci doar preferinta personala ii face sa locuiasca acolo. Am vorbit cu ei, am luat masa la ei, mancand fara retinere "din tot ce mi s-a pus inainte". Am dormit in casele lor curate si am admirat perdelutele imaculate de la geamurile camerelor. Am predicat in bisericuta lor curata ca in palma si am dat mana bucuros cu fiecare dintre ei. Tataia reusise sa ma faca sa ma simt ca acasa "cu sfintii si-ntre sfinti".

Exista parleazuri ale prudentei peste care logica prefera sa nu sara, dar peste care credinta trece sprintena, gata intotdeauna sa imbogateasca viata cu o dimensiune nebanuita si neexperimentata inca.

Vizita mea la Tichilesti a fost o astfel de trecere peste niste vami ale vazduhului, un prag al devenirii mele interioare, o imprejurare spre care am plecat gata "sa pierd", dar din care m-am intors imbogatit si transformat prin marturia unui sfant al lui Dumnezeu, Petrica Plesoianu. "Pupaceala" lui m-a facut sa-mi fie rusine de mine. Peste aceasta pocainta, Domnul Isus a asezat harul unui curaj izvorat din altarul consacrarii depline. Anumite dimensiuni ale vietii nu se dezvolta decat in ceasurile in care ne confruntam cu moartea. Anumite inmultiri ale bucuriei nu le traim decat atunci cand ne aplecam cu simpatie asupra suferintei altora. Intalnirea aceea cu Isus in fratele Plesoianu mi-a binecuvantat credinta.

Mamaia nu m-a lasat nici ea fara binecuvantare. Cu aceea rostita de ea imi insotesc calatoriile de mai bine de 23 de ani. Chiriasa ei de la Arad s-a mutat nu peste multa vreme sa locuiasca permanent in inima mea.

Marcu Nichifor

Nu mai era nevoie de un motiv in plus ca sa-mi placa sa merg in practica la Piatra Neamt. Fusesem deja acolo inainte cu cativa ani si indragisem si oamenii si muntii aceia frumosi si neplecati sub vanturile si furtunile vremii.

Motivul a aparut totusi sub forma unei posibile calatorii pe urmele fratelui Marcu Nichifor, de la Piatra Neamt la Borca si de la cheile Bicazului , de-a lungul cascadelor cristaline pana in valea carierei de piatra si apoi peste munti, la Damuc.

Urmele pe care le lasa un om in amintirea celor din jur sunt cea mai adevarata carte de vizita a sa. Am cules pentru posteritate cateva din marturiile celor care l-au avut cativa ani printre ei si i-au simtit influenta sfintitoare.

Costel Dupu, convertit si crescut de fratele Marcu, l-a avut ca mentor si in anii de inceput ca pastor in bisericile din judetul Neamt. Intr-o calatorie misionara la Borca, localitate facuta celebra de Ion Creanga in "Amintirile .." sale, umblarea peste munti, pe drumuri forestiere l-a obosit neobisnuit de mult pe fratele Marcu, asa ca acesta s-a oprit si a spus: "Mai Costelus, hai sa ne rugam sa ne trimita Domnul o masina sau un tractor, ca nu mai pot merge mai departe. S-au rugat acolo, in mijlocul pustietatii de verdeata, neauziti decat de brazii fosnitori si de pasarile din ramuri. Drumurile erau neumblate de luni de zile. Iarba crescuse in voie si nu se vedeau nici un fel de urme de roti.

Dupa zece-cincisprezece minute, fratele Marcu s-a uitat dojenitor la Costel si i-a spus: "Spune drept: asa-i ca nu te-ai rugat cu credinta? Hai sa ne mai rugam odata si, de data asta, mai sincer si mai cu credinta. Spune-i Domnului daca ti se pare greu si lasa-l pe El sa raspunda. S-au mai rugat deci inca o data, de data aceasta, marturiseste Costel, si cu ceva credinta din partea lui. N-au apucat sa spuna bine : "Amin" si dincolo de linistea padurii, ca un murmur inganat morocanos de un motor care-si incerca puterile la deal, s-a si anuntat venirea unui camion de la lucrarile forestiere. Dumnezeu il cunostea foarte bine pe fratele Marcu. Lucrau de multa vreme impreuna si minunile rugaciunilor ascultate devenisera de mult semnele unei intovarasiri binevoitoare.

Alta data, drumul spre Borca s-a curmat in desisul padurii din cauza noptii care se coborase parca pe neasteptate. Sau poate ca fiind singur, fratele Marcu s-a lasat furat de frumusetea naturii sau de dulceata partasiei cu Domnu Isus din viata lui intensa de rugaciune. Sigur este ca odata cu intunerecul s-a coborat peste munti si un aer racoros si umed, care te patrundea pana la oase. Erau ultimele zile ale toamnei si de dupa culmi, iarna isi trimetea deja solii zgribuliti sa-i anunte apropierea. Dupa un obicei invatat de demult, fratele Marcu s-a invelit in haine si s-a culcat intr-un ghemotoc de muschi si de licheni. Doar ochii si-i pastra la vedere, sa priveasca bolta instelata pana ce somnul tragea peste zare cortina grea a genelor obosite. Dintr-o data, linistea a fost rupta de zgomotul unor unor pasi mici si vreascuri rupte. De dupa un palc de brazi s-au ivit ca doua lumini fosforescente ochii unui lup singuratec.

"M-am gandit ca mi l-a trimis Dumnezeu ca sa nu fiu singur si i-am zis: "Sezi si matale aici si odihneste-te".

Parca vrajit, lupul s-a culcat langa o radacina.

"Nu stiu ce a facut dumnealui, ca atunci cand m-am sculat eu, plecase. A fost mai harnic decat mine si s-a sculat mai de dimineata".

Fratii din Piatra Neamt mi-au povestit o alta intamplare: gata sa plece la Bucuresti cu acceleratul, fratele Marcu a insistat sa mai petreaca cateva minute in rugaciune cu gazda.

"Nu-i vreme, frate Marcu! Pierdeti trenul! Trebuie sa plecam imediat la gara!"

"Lasa matale trenul! Este vreme si pentru el. Mai intai sa ne rugam Domnului si El va purta de grija."

Cand am plecat de acasa, dupa ceasul nostru, trenul tocmai plecase din gara. Soseaua este insa paralela cu calea ferata si fratele Marcu a iesit inaintea trenului, facandu-i cu mana sa se opreasca. De cand suntem noi, nu s-a auzit ca un accelerat sa opreasca dupa ce a apucat sa plece din statie. De data aceea insa ... a oprit si Marcu Nichifor s-a urcat linistit in primul vagon. Noi n-am facut cercetari sa aflam ce a gandit mecanicul. Poate ca s-a gandit ca este ceva pe linie si cineva a fost trimis inainte ca sa-l opreasca, poate ca a gandit altfel ... Ce este insa sigur ca am vazut acceleratul oprind pentru un sfant care L-a cinstit pe Dumnezeu cu rugaciunea sa.

Tepes de la Piatra Neamt

"Ard iarasi focuri pe muntii Moldovei."

Acesta este titlul unui articol pe care l-am scris la putina vreme dupa sosirea mea in Statele Unite. Imi ceruse Societatea Misionara Romana un material despre viata crestinilor sub persecutiile comuniste. M-am gandit bine si am ales sa scriu despre un om mic de statura, dar mare in curaj si credinta: Tepes de la Piatra Neamt.

L-am cunoscut in casa lui de cizmar. Parte din incaperi le pusese la dispozitia Bisericii Baptiste. Erau timpuri grele, cand autorizatiile de cumparare si functionare pentru biserici se dadeau foarte greu. Fratii se obisnuisera sa vina in casa lui. Mirosea putin a clei si a cauciuc, dar atmosfera era placuta si inima fratelui era larg deschisa pentru musafiri.

S-a intamplat ca Securitatea a dat peste fratele Tepes pe cand era impreuna cu Victor Tarniceriu la o astfel de adunare "neautorizata." Venisera si altii, printre ei o femeie mai in varsta "de peste munte", venita setoasa dupa "apa cea vie."

Dupa strigate si amenintari, celorlalti li s-a dat drumul. Au ramas doar cei trei si atunci a inceput ... bataia. Fratele Tepes a cazut cel dintai la pamant. Victor Tarniceriu, mai tanar si mai rezistent, a fost batut mai indelung, mai sistematic. Dupa ce au obosit cu barbatii, reprezentantii autoritatii de stat s-au intors amenintatori si spre femeie.

"Tu ce cauti, fa, aici? Ai vazut ce-au patit acestia ? Vrei si tu ? Mama ma-tii! Ca-ti traznesc o palma de-ti sar dintii din gura!"

Femeia i-a privit linistita. Ochii ei mari, asezati lumina peste obrajii intunecati in care anii, necazurile si durerile sapasera brazde adanci, erau limpezi si adanci ca apa lacurilor de munte in care se rastoarna albastrul cerului.

" Spune! Mai vii pe aici?"

Fara sa se grabeasca, femeia a raspuns si vorbele ei s-au rostogolit cu danganul clopotelor de biserica care aduc aminte oamenilor despre existenta unui Dumnezeu deasupra firii:

"Am sa mai vin ... Vin pana s-o face biserica baptista si in satul nostru ... Ne cheama credinta si ... am sa mai vin."

Transpirati de oboseala bataii date celor doi, pusi pe frant oase si pe scos dinti, "oficialii" au privit-o mirati si descumpaniti totodata. Privirile lor neputincioase s-au oprit asupra acestei femei batrane, cu trupul cat pumnul, cu spinarea incovoiata, dar cu vorba dreapta si respiratia lor s-a oprit pentru o clipa.

Unele vieti se aseamana cu acele flori care infloresc si raspandesc parfumul lor spre inserare. In ochii femeii ardeau doua focuri nedomolite pe care privelistea fratilor ei batuti la sange nu le stinsesera. Erau ca flacarile aprinse altadata pe coamele dealurilor moldave sa vesteasca celor de prin satele din vai ca se apropie "dusmanul". Sub aceste flacari, ceva din sufletul "batausilor" s-a frant si pornirea lor dusmanoasa s-a stins. Cu ochii in podea, unul din ei a bolborosit:

"Bine, mamaie, bine. Du-te acum si fa asa cum vrei matale. Fa cum vrei matale ..."

Exista unele infrangeri care sunt mai triumfatoare decat orice biruinta. Biruinta raului nu este niciodata finala. Dupa negura comunismului ateu, tara traieste astazi iarasi sub lumina Evangheliei.

Putini din sutele de credinciosi din Piatra Neamt mai stiu astazi de patania aceea. Fratele Tepes este si acum printre ei. L-am reintalnit in 1999, cand am condus un grup de americani dornici sa cunoasca si sa ajute bisericile din Romania. Era chiar mai mic de statura si, am observat, nebagat in seama si prea putin pretuit de cei ce au venit la credinta mai de curand.

Oare cati dintre ei stiu ca pentru pastrarea credintei in Piatra Neamt a fost nevoie de platirea unui pret de suferinta si durere?

Uitat de oamenii de acum, fratele Tepes va avea totusi parte de o rasplata. Va purta cununa pastrata eroilor care s-au luptat lupta cea buna si au pastrat credinta pana la capat.

Daca n-ar exista dusmani, n-ar exista lupte; daca n-ar exista lupte, n-ar exista biruinte; daca n-ar exista biruinte n-am purta cununa.

Filip Dinca

Una din cele mai fierbinti amintiri o pastrez din zilele de foc ale miscarilor de descatusare din prigoana comunista care au aparut in crestinismul roman prin anii 1974-1979. Au fost anii in care a inceput sa-si rosteasca in Bucuresti incendiarele sale "Cuvinte catre tineri" preotul Calciu Dumitreasa, anii in care a aparut ca un ghiocel primavaratec o floare rara in viata societatii romanesti: Apararea Libertatii de Constiinta si Religioase (ALCR) din nucleul careia au facut parte initial Pavel Nicolescu, Nelu Tarziu, Nelu Moldovan, Petru Cocartau, Nicolae Radoi si Iuhaz Emeric.

Pe atunci, emisiunile postului de radio "Europa libera" pomeneau neancetat de actiunile neanfricate ale contestatarilor din "lagarul comunist". Liderii baptisti, desi necunoscuti la fata, devenisera niste nume cunoscute in toata Romania. Pe culoarul unui vagon de tren de clasa a I-a, l-am auzit pe unul zicand: "Daca pica vreodata comunistii, stiu cine va lua conducerea in Romania: partidul baptist. Astia stiu ce vor, domnule! Astia sunt gata sa moara pentru ce cred si sunt foarte bine organizati."

Eram pe atunci in Seminar si, dupa noua procedura lansata de curajosii contestatari care ne erau modele demne de urmat, semnam si noi "Memorii" protestatare catre Conducerea Departamentului Cultelor, organul de Stat care reglementa viata cultelor religioase din Romania. In aceste "memorii", ca seminaristi, ceream autoritatilor sa permita Uniunii Baptiste sa aduca la Seminar ca profesori pe cei mai inzestrati lideri din miscarea crestina baptista. Ceream ca, pe langa profesorii insuficienti pe care-i aveam sa fie adusi si oameni ca Vasile Talos, Liviu Olah, Petre Belicov si Iosif Ton. In cele scrise, deplangeam regimul de "infometare spirituala la care eram supusi si contestam climatul de teroare in care se urmarea sa ni se franga "coloana vertebrala" a demnitatii noastre de reprezentanti, nu ai puterii trecatoare, ci ai puterilor ceresti. In loc de a fi o scoala de profeti, Seminarul fusese transformat de Departamentul Cultelor, cu complicitatea celor din Uniunea Baptista, intr-o fabrica de oameni obedienti regimului, depersonalizati si redusi la statutul de curele de transmisie intre Departamentul Cultelor si comunitatile de credinciosi din tara. Veniti la Bucuresti ca tineri cu vise marete si luminoase, noi, seminaristii ceream sa nu fim sacrificati ca si promotiile dinaintea noastra si sa fim lasati sa ne pregatim temeinic pentru slujirea crestina.

Tin minte ca la un moment dat, Departamentul Cultelor a fortat Uniunea Baptista, obedienta pana la tradarea apostata, sa ne exmatriculeze pe toti cei douazeci de seminaristi care studiau atunci la Seminarul Teologic Baptist din strada Berzei nr.29. Numai ca s-a nimerit atunci ca a venit la Bucuresti o delagatie a Aliantei mondiale baptiste conduse de Denton Lotz si de Gerhard |lass si, cu engleza pe care o balbaiam si cu posibilitatea de a ma furisa in sediul Uniunii din sos. N. Titulescu nr. 56A, unde tatal meu era pastor, am reusit, printre lacrimi sa le spun si lor adevarul despre situatia de la Seminar. La interventia oaspetilor straini si dornic sa salveze aparentele de libertate religioasa, Departamentul a sfatuit Uniunea sa revina asupra deciziei luate si sa amane pedepsirea noastra pentru o alta data, cand vremea le va fi mai prielnica.

Asa s-a facut ca am fost reprimiti la cursuri. Represaliile s-au abatut insa asupra noastra cand, fie intr-un fel, fie intr-altul, cei socotiti "capi" ai razvratirii au fost impiedicati sa intre in lucrarea din bisericile baptiste.

Unul din cei care a fost pedepsit printre primii a fost colegul si prietenul meu Filip Dinca. El era "patat" in ochii autoritatilor din mai multe puncte de vedere, cel mai important fiind acela ca, venind de la Ploiesti, era considerat un "pui al lui Iosif Ton." Ploiestiul devenise pentru autoritati o citadela a pazitorilor de credinta, un fort incapatanat care refuza sa cada sub incidenta "circularelor" Departamentului Cultelor.

Revenit dupa o perioada de studii teologice in Anglia si instalat ca pastor la biserica baptista din Ploiesti, Iosif Ton, devenise catalizatorul unor energii pana atunci latente in persecutatii pastori ai bisericilor baptiste si concentrase in actiuni coerente torentul de impotrivire fata de abuzurile autoritatilor atee, pornite pe desfiintarea vietii religioase in Romania comunista. Meritul primordial al actiunilor lui Ton Iosif a constat in accentuarea caracterului de martiraj in marturia crestina. Lucratorii religiosi au fost incurajati sa aleaga intre doua alternative foarte clare: sa sufere "sub" persecutie sau sa sufere "din cauza" persecutiei. Prima atitudine insemna sinucidere spirituala si capitulare prin acceptarea limitarilor impuse de Stat, in timp ce a doua atitudine insemna biruinta spirituala prin eliberarea de frica paralizanta si prin acceptarea martirajului personal, ca semn al loialitatii absolute fata de Christos. Prima atitudine sacrifica "turma" si salva pastorul obedient autoritatilor, cea de a doua insemna potential "sacrificarea" pastorului, dar reaseza turma in prerogativele ascultarii totale de Christos.

Ca sa ne dea tuturor celorlati o "lectie", Departamentul Cultelor a dispus exmatricularea lui Filip Dinca din Seminar. Directorul Seminarului si reprezentantii Uniunii s-au executat imediat. Despartirea de Filip a fost grea si dureroasa. Din lacrimile de atunci s-a turnat cerneala cu care am scris o poezie de razvratire si de protest. Ma durea mai ales faptul ca "lupii" din afara staulului bisericii lucrasera in complicitate cu asa zisii "pastori" vanduti cu trup si suflet autoritatilor pagane. Va rog sa nu judecati forma poeziei, este departe de a fi ceea ce se numeste o "reusita". Cautati sa traiti mai degraba efectul contaminarii cu flacarile care-mi dogoreau sufletul tanar, care-si vedea, vai, visele prabusite cu aripile frante:

 

Pentru Filip Dinca

 

Cad in suflet flori de geamat

Pe-un morman de clipe moarte,

Da, ... voi duce pan-la capat

Carul visurilor noastre.

 

Intr-o tara de-ntunerec

Mii de ochi si munti de soapte

Se ridica-n spre pieirea

Celor ce-i slujesc lui Sapte.

 

Pentru-un frate ce nu-mi este

Nici cu mine, nici departe,

Gandul meu se razvrateste,

Bate-n toti si cere moarte.

 

Cand pastorii dau cu lupii mana

Turma s-o pazeasca,

Mieii-s jertfele ce maine,

Targu-acest or sa-l sfinteasca.

(7 Februarie 1978)

 

M-am reintalnit cu Filip in America, la Ne[ }ork. Pastorea acolo o biserica americana, care avea si o sectie romaneasca. Vorbea foarte bine engleza si se integrase de minune in viata americana. Este inca o dovada ca "dusmanii" nu ne pot bloca destinul atunci cand inima noastra este in intregime predata Domnului. Tradarile din Seminar i-ar fi garantat un post caldut pe meleagurile Romaniei. Credinciosia lui care l-a facut gata de sacrificiu l-a propulsat spre o alta slujire, plina de demnitate si de impliniri personale. Cand Dumnezeu inchide o usa, El lasa intotdeauna undeva deschisa o ... fereastra.

Richard Wurmbrand

Cam prin 1988, pe cind ma bucuram de privilegiul de a creste in Los Angeles la umbra unor stejari duhovnicesti ca Simion Cure, Pit Popovici, Liviu Olah si Richard Wurmbrand, l-am vizitat la spital pe fratele Richard, care ne speriase pe toti cu o serie de lesinuri. L-am gasit pe fratele Richard impreuna cu "ingerul lui pazitor", tanti Bintea.

"Brinzei", mi-a zis dansul de cum m-a vazut, "sa-mi aduci hainele imediat ca vreau sa plec acasa. Nevasta asta a mea m-a bagat in spital degeaba si nu vrea sa ma ia acasa. Imediat sa-mi aduci tu niste haine si sa ma scoti de aici."

Obisnuit cu felul dansului de a fi, nerabdator si greu de deslusit intre gluma si vorba serioasa, mi-am plimbat un timp privirea prudent cind la tanti Bintea, cand la dansul, ingaimand un taraganat: "Sa vedem, sa vedem ..."

Mai inainte ca sa se auda ceva de sub zimbetul care inflorise pe fata sotiei, nenea Richard a continuat torential: "Nu stiu ce este cu Bintea. Nu ma mai intelege! Sa-ti spun tie ce mi s-a intimplat: Am eu un prieten, care tot asa a lesinat si el putin si Dumnezeu l-a dus pana in al treilea cer si i-a aratat frumusetile paradisului. Cind s-a trezit din lesin era bine mersi si nimeni nu s-a grabit sa-l interneze! Si tot asa s-a intamplat si cu un alt prieten al meu, si el a cazut intr-un fel de lesin, si Dumnezeu i-a dat sa ne scrie cartea Apocalipsei. Nu stiu cum pe mine nu ma intelege Bintea! Ea , cum am lesinat nitel, gata m-a bagat la spital. Cand m-am trezit, eram aici si-mi luasera hainele. Ce stie ea ce descoperiri mi-a dat Domnul si ce revelatii am primit eu! Te rog imediat sa-mi aduci hainele ca sa pot pleca acasa!".

Bineinteles ca n-am indraznit sa contrazic un "inger pazitor" de talia sorei Bintea. De altfel, Domnul ne-a ascultat rugaciunile si dupa citeva zile nenea Richard a fost iarasi acasa. Mi-a ramas insa in minte spiritul sau evreiesc de autoironie si de necapitulare in fata necazurilor. Toate acestea imbracate intr-un profund romanesc: "Hai sa facem haz de necaz!".

 

Richard Wurmbrand

O alta amintire despre fratele Wurmbrand o am dintr-o alta situatie grea, cand moara suferintelor si tavalugul incercarilor au venit peste familia noastra. Medicii descoperisera ca sotia mea, Daniela, are un nodul tare in sanul drept si planificasera o biopsie. M-am intilnit cu fratele Richard pe firul telefonic, nemaiavind nici rabdarea si nici timpul necesar sa mai alerg pina la dinsul. M-a surprins foarte repede, asa cum facea de obicei, cu pornirile dumnealui greu de prevazut. In loc sa ma mingiie asa cum nadajduiam, mi-a spus brusc: "Haide sa ne rugam!"

L-am auzit atunci, prin firul telefonic, rostind una dintre cele mai interesante rugaciuni pe care mi-a fost dat sa le aud vreodata. Cuvintele ei mi s-au infipt ca fierul aprins peste pielea marcata, lasind in urma lor o urma de nesters. Iata-le:

"Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov. Iarta-ne ca te deranjam cu un fleac ca acest bot mic de carne. Tu conduci universul si galaxiile de milioane de stele si sori, si noi te deranjam cu o problema mica. Te rog insa sa o rezolvi Tu pentru ca noi nu o putem rezolva nici pe asta. Te rog sa-i dai sanatate sotiei lui Daniel si iti multumim ca Tu ne iubesti si ne vrei binele. Amin!"

Simion Cure

Este mare lucru sa fii cu picioarele pe pamant, dar este si mai important sa te si misti cu ele. Lumea are nevoie de oameni care pot infaptui ceva, nu de cei ce stiu sa explice foarte convingator de ce au stat degeaba. Toata omenirea poate fi impartita in trei categorii: cei de neclintit, cei care pot fi pusi in miscare si cei care ii pot misca pe altii.

Prin vara anului 1986, adunarea noastra s-a mutat intr-un fost garaj al Bisericii "Magnolia" din Anaheim, California. Iata ce ne-a spus fratele Simion ca sfat, despre importanta crestinilor anonimi:

Lumea se entuziasmeaza de vizitatorii straluciti care vin sa predice, dar lucrarea avanseaza numai daca se nasc oameni anonimi care sa staruiasca in lucrurile mici si necesare din biserica.

In armata exista o vorba si este bine sa tinem seama de ea: "Biruinta finala si cuceririle sunt facute de infanterie." Cu alte cuvinte, nu poti castiga razboiul fara infanteristi.

Aviatia zboara pe deasupra, dar vine si pleaca. Arunca bombele, face pagube imense inamicului, dar nu poate lua in stapanire pamantul.

Artileria trage de departe. Ea pune dusmanul in deruta, distrugand structurile de aparare. Totusi, cu artileria numai, tara distrusa ramane tot a dusmanului.

Trebuie sa vina dispretuitii tuturor, "iepurii", "marsaluitorii", care sa inainteze pe jos, pas cu pas, si teritoriul cucerit se masoara cu pasul lor. "Orice loc pe care veti pune talpa piciorului vostru vi-l voi da voua", le-a spus Dumnezeu evreilor cand i-a trimis in Canaan. Trebuie cineva care sa puna talpa jos si sa ia in stapanire. Infanteristii batjocoriti sunt cei care pun steagul pe reduta. Numai ce cuceresc ei ramane cucerit.

Fratilor, lucrarea depinde de ceea ce faceti fiecare dintre voi in locul acesta. Nu lasati totul in seama aviatiei sau a artileristilor. Predicatorii vestiti vin si pleaca, dar cineva trebuie sa stea mereu aici in spartura. Daca voi nu va veti face partea, nu se va vedea lucrarea avansand si Imparatia cerurilor nu se va lati in locul acesta.

David Ban

Lumea are nevoie de oameni care pot infaptui ceva, nu de cei ce stiu sa explice foarte convingator de ce au stat degeaba.

Nelu Cinteanu, unul din pastorii bisericilor din Sacramento, Statele Unite, mi-a povestit doua din intamplarile traite cu David Ban, unul din predicatorii laici carora le datoreaza asa de mult lucrarea cu Evanghelia din Romania:

"Fratele David Ban, originar din Covasant, jud Arad, era bine cunoscut, nu numai in judetul Arad ci pretutindeni, ca un om deosebit al lui Dumnezeu. Tinerii din biserica Sofronea, judetul Arad, pe care am pastorit-o in perioada 1983-1991, imi spuneau adesea: "Frate Nelu, Vineri nu ai ce cauta la noi fara mosu Ban, (cum ii incuraja dansul sa-l numeasca). Cand isi incepea mesajul, fratele David, cu mult bun simt, ma intreba :

- Cat pot sa vorbesc?...

Eu ziceam: Douazeci.

Dansul (avand in jur de 80 de ani si auzul mai slab) intelegea: "Nouazeci" ...

Adevarul este ca cele nouazeci de minute binecuvantate treceau mai repede decat cele douazeci proiectate de mine.

Altadata, pe cand lucram la Institutul de proiectare al vagoanelor situat in fata garii din Arad, l-am intalnit dimineata coborand din tramvai si indreptandu-se spre tren:

- Unde mergi, frate David, asa de dimineata?

La Radesti, ca acolo n-au pastor. Azi este Vineri si stau pana Duminica la ei. Maine trebuie sa vizitez cativa saraci si sa le mai dau cate ceva ...

- Bine, dar dumneata la peste 80 de ani faci asta?

- Daca nu eu, cine? imi raspunse el.

Mai apoi mi-a fost rusine ca l-am intrebat.

Si astazi ma urmareste intrebarea-raspuns pe care mi-a dat-o: "Daca nu eu, cine?"

Parca si acum il vad, putin aplecat de spate, tinand intr-o mana inconfundabila lui geanta, cu Biblia si cartea de cantari, iar in cealalta o plasa cu alimente pentru cei saraci."

John MacArthur

Apropo de rugaciune pentru cei bolnavi, eram in primii mei ani de America si Domnul imi deschisese o usa de har ca sa pot studia si invata din experientele Bisericii "Grace Communit] Church" din Panorama Cit]. Pentru doi ani am fost cooptat alaturi de cei 43 de pastori ai Bisericii si in fiecare marti dimineata ne adunam pentru studiu, rugaciune, informare si partasie. In vremea aceea a venit mama din Romania ca sa fie operata de cancer. Tristetea de pe fata mea a fost repede observata de ceilalti si a trebuit sa le spun necazul care ma lovise.

Stiind ca am nevoie de intarire si dindu-si seama ca am un respect deosebit fata de John MacArthur, pastorul invatator al adunarii, moderatorul grupului a spus:

"John, nu vrei sa te rogi tu pentru Daniel si pentru mama lui".

In sala aceea 44 de capete s-au plecat umile si am auzit una dintre acele rugaciuni scurte si pline de miez, din care nu poti scoate nimic si la care nu mai ai nimic de adaugat:

"Doamne, Tatal nostru prin Domnul Isus, Mintuitorul nostru iti multumim ca soarta noastra este in mana Ta. Te rog sa-l convingi pe Daniel, in tulburarea in care se afla, ca Tu esti prea puternic ca sa se poata intimpla ceva fara aprobarea Ta si ca Tu esti prea bun ca sa lasi sa se intimple ceva care sa fie spre raul copiilor Tai. Multumim pentru slava pe care o vei manifesta si in aceasta imprejurare. In numele lui Isus. Amin."

N-a fost de loc o rugaciune sentimentala. Cel putin aparent. Sapte ani dupa rostirea ei insa, mama mea traieste si pot marturisi ca am experimentat din plin si atotputernicia Domnului si bunatatea Lui. John m-a invatat atunci sa privesc realitatea mea din prisma posibilitatilor si caracterului lui Dumnezeu. El era un astfel de om deprins sa "treaca dincolo" de obisnuit si sa se sprijine pe nevazutul stabil al prezentei si puteri divine. De fapt, atata timp cat nu iesim din posibil, din contabilitate, nu putem nici concepe, nici pretinde paradisul. ... S-ar putea ca definitia eroismului credintei si sfinteniei sa fie chiar aceasta: sa faci imposibilul posibil, prin alipirea totala de Dumnezeu.

 

Petru Popovici

Invatatorul mediocru spune. Cel bun explica. Cel si mai bun demonstreaza, iar cel mai bun inspira.

In primii ani de ucenicie linga fratele Pit l-am auzit spunindu-mi: "Frate Daniel, sa lasi intotdeauna o margine de lucru pentru Domnul. Sa nu vrei tu sa rezolvi toate lucrurile. Sint pastori care se poarta de parca Dumnezeul lor ar fi neputincios sau in concediu. Tu sa nu faci asa. In viata mea eu m-am invatat sa spun ce cred ca trebuie, sa fac ceea ce cred ca este necesar si apoi sa astept ca Domnul sa faca restul. Sa n-ai niciodata pretentia sa faci tu totul. Lasa o margine de lucru pentru Domnul. Vei vedea atunci cum El este linga tine si intervine cu puterea Sa."

Probabil ca in aceasta "strategie de lucru" sta secretul reusitelor fratelui Pitt. El n-a cautat sa "le faca pe toate", acceptandu-si limitarile omenesti si facandu-I loc "Celui Atotputernic" sa-Si implineasca voia. Cei din jur n-au priceput intotdeauna "ce se intampla", dar au vazut rezultatele si s-au grabit sa-l proclame pe fratele Pitt un "om al lui Dumnezeu". Prin aceasta, ei au recunoscut implicit ca Dumnezeu se implica personal in lucrarea fratelui Pitt si-i transfera ceva din caracterul Sau dumnezeiesc. De fapt, maretia nu este niciodata a oamenilor, ci doar imprumutata, ca lumina soarelui intr-un bob de roua. Numai Dumnezeu este maret.

Cea dintai dovada a unei mari personalitati este un sentiment profund de nevrednicie. Cei cu adevarat mari isi dau seama ca ceea ce li se intampla nu este "in ei", ci doar se manifesta "prin ei", pastrand intotdeauna un sentiment de umilinta. Ei reusesc sa vada ceva bun in fiecare om din jur, dovedind mereu o capacitate imensa, nelimitata, de simpatie.

Ideile mari au fost intotdeauna simple. La fel sunt si oamenii cu adevarat "mari." Ei se ascund modesti la umbra aripilor Celui Atotputernic. De fapt, "marimea" este o problema de comparatie. Transatlanticul pare mare in port, dar foarte mic in imensitatea oceanului!

Din experienta, pot sa va spun ca oamenii mari nu se simt niciodata mari, in timp ce oamenii mici nu se simt niciodata ... mici. Cel mai sigur semn ca cineva nu este important este silinta cu care isi da importanta.

Adevarata maretie cauta intotdeauna sa lucreze in taina si sa treaca neobservata.

Mandria este asa de vicleana ca daca nu veghem ajungem sa fim mandri pana si de ... smerenia noastra! Asa s-a intamplat cu invatatoarea de Scoala Duminicala care, la terminarea lectiei despre vamesul smerit si fariseul mandru, i-a indemnat pe copii: "Haideti acum sa-I multumim Domnului ca noi nu suntem asa de mandri ca fariseul din Biblie".

Vasile Brinzei

Auzind ca in America se rup bisericile si se cearta crestinii, tatal meu, Vasile Brinzei, mi-a spus la plecare: "Sa nu te certi cu fratii. Sa nu ranesti pe aceia pentru care a murit Hristos. Mai bine sa te duci sa vinzi cartofi la aprozar sau sa tai iarba decit sa te certi cu fratii. (Nu stiu de ce "vanzarea cartofilor la aprozar" a fost pentru tatal meu o extrema a existentei, dar pot spune ca toata viata sa, el a cautat sa nu se certe cu fratii, si sa nu-i raneasca pe altii).

Petru Popovici

Cand m-a chemat la Los Angeles, fratele Pit lucra intens la tipografie. L-am gasit murdar pana la urechi, cu tot felul de scule in mana, umbland la un "compozer" electromecanic, vechi cam de varsta mea.

In scurta vreme, prin amabilitatea unor tineri electronisti priceputi, scoteam impreuna din imprimanta prima revista gata asezata pentru tipar.

"Vedeti frate Pit, ce simplu este! Nu mai trebuie sa tot reparati harbul ala. Nu ne mai chinuim sa taiem cu foarfeca si sa lipim cu clei. Mult mai usor si mai repede!"

"Da," ne-a raspuns dansul," dar si rasplata voastra de la Domnul va fi mai mica! Eu stiu ca Domnul ma va rasplati pentru toata migaleala mea si nu va uita de stradaniile mele. Nu cautati sa va fie intotdeauna usor. Dumnezeu merita sa-L slujim si cu transpiratie si chiar cu ... lacrimi."

 

Alta data, cand priveam imbufnat un teanc de carti "gresite" la tipar, mi-a soptit bland: "Nu te necaji, nimic nu-si pierde rasplata! Chiar si munca aceasta "zadarnica" nu va fi uitata. Dumnezeu se uita la inima si va sti sa rasplateasca. Noi nu lucram doar pentru oameni, ci pentru Domnul."

Petru Popovici

Nu este un secret pentru nimeni ca fratele Petru Popovici a inundat Romania cu carti crestine intr-o vreme in care o asa initiativa era absolut imposibil de abordat in interiorul tarii. Din indepartata America, pana acestui neobosit cronicar ne-a informat, ne-a educat si ne-a intretinut arzanda flacara credintei. Exista insa astazi o "anumita" categorie de tineri imberbi care stramba din nas si privesc de sus cartile pe care ne-am facut noi educatia. Ei ridica si pun in discutie problema "lipsei de nivel academic" in limbajul cartilor scrise in U.S.A.

De curand, chiar si in revista tineretului roman din Statele Unite ale Americii am dat peste un articol care mi-a starnit "interesul" si nedumerirea. Textul era plin de expresii absconse si de neologisme rare, care compatimea deferent lipsa de "relevanta lingvistica" a literaturii produse de crestini.

M-am simtit obligat fata de cititorii de pretutindeni sa dau o explicatie. Initial, articolul a fost gandit ca un raspuns la unele intrebari "nedumerite" despre calitatea cartilor tiparite de noi in U.S.A. Ulterior, ele au devenit un fel de "proclamatie program" a celor din scoala fratelui Petru Popovici.

Am plecat de la premiza ca ni se reclama lipsa unui limbaj "academic contemporan". Ni se spune ca aceasta carenta duce la lipsa de "relevanta" a cartilor noastre in "climatul actual", in care "Biserica din Romania este chemata sa faca un impact social semnificativ si sa influenteze benific toate nivelele si sectoarele sociale."

"In acest context", ni se spunea, "Cartile scrise de fratele Petru Popovici par astazi puerile si, desi au un continut bogat, nu trezesc decat interesul celor cu o "formatie intelectuala submedie."

Nici eu, Daniel, n-am scapat mai usor. Cartile scrise sau traduse de mine: "Grija de frati", "Introducere in Teologie", "Biserica locala" au fost declarate si ele "populiste" si lipsite de o terminologie adecvata. "Reclamantii" se arata nemultumiti mai ales de faptul ca si o lucrare monumentala ca "Biblia cu explicatii", destinata sa devina un instrument pentru educarea crestina a neamului, "pacatuieste" prin aceeasi lipsa de "nivel academic" in terminologie si stil.

M-am framantat daca se cade sau nu sa raspund acestor critici. Un timp am fost convins ca nu sunt chemat de Dumnezeu sa intru in polemici neroditoare. O maxima adecvata acestei situatii spune ca "Un critic literar este deobicei cineva care are destul talent ca sa-si dea o parere, dar nu suficient pentru a scrie el insusi o carte".

Am ajuns insa astazi la concluzia ca, daca nu un raspuns polemic, cel putin o lamurire plina de dragoste este necesara.

De ce am produs noi carti "lipsite de limbaj academic"? Nu pot raspunde pentru fiecare dintre autorii din America, dar pot spune ce s-a intamplat in cazul meu.

Pana pe la varsta de 20 de ani, am fost fascinat de literatura si pasionat peste masura de filosofie (Da, asa se scrie, cu "s". "Filozofie" inseamna cu totul altceva, un fel de dragoste de intuneric, cum bine m-a invatat Henr] Wald, unul dintre cei mai straluciti specialisti in limbaj si semantica pe care i-a avut Romania).

A urmat apoi chemarea spre slujire in lucrarea cu Evanghelia si procesul de formare ca seminarist si, apoi, ca pastor. Venirea in America mi-a prilejuit continuarea studiilor si largirea domeniului de cunostinte in sfera lucrarilor de literatura religioasa aparuta de-a lungul secolelor.

De ce ma straduiesc eu sa caut intotdeauna cel mai simplu si mai direct sens al cuvintelor?

Iata de ce:

- Cand Biblia a fost scrisa in limba greaca, ea a fost scrisa in "|oinee", dialectul stradal, folosit de lumea pestrita a intamplarilor cotidiene. Exista si o alta varianta a limbii grece, mult mai elevata si mai eleganta: greaca literara. De ce o fi randuit Dumnezeu, in intelepciunea Lui desavarsita, ca inspiratia divina sa fie inscrisa in limbajul, uneori teribil de stangaci, al dialectului grec popular? Nu cred ca a fost hotararea lui Pavel sau a vreunui alt apostol! Dumnezeu a fost suveran absolut in aceasta problema.

- Cand a fost tradusa pentru prima data in limba latina, Biblia s-a intitulat "Vulgata". Nu pentru ca ar fi avut un caracter "vulgar" (termenul derivat din limba romana), ci pentru ca era scrisa in latina folosita de cei din popor ("Vulg" inseamna popor). Denumirea, la fel ca si in cazul traducerii grecesti, accentueaza ca forma si calitatea limbajului nu apartinea clasei erudite, paturii intelectuale selecte a tribunilor, senatorilor si patricienilor. Intreb iarasi: "De ce, in providenta Lui absoluta, Dumnezeu a voit ca Biblia sa fie tradusa in limba "vulgului" din gloriosul Imperiu Roman?

- Cand Cel mai mare orator al tuturor veacurilor, trecute, prezente si viitoare, a coborat printre oameni ca sa le vorbeasca, El a ales sa li se adreseze intr-un limbaj naturalist, populist, simplu si lipsit de "teologismele sofisticate" ale marilor rabini ai vremii ("noroadele au ramas uimite de invatatura Lui; caci El iI invata ca unul care avea putere, nu cum iI invatau carturarii lor" - Mat. 7:28-29). Batjocorit atunci de carturari si clasificat drept unul "fara scoala", oare ar fi tratat El mai bine de criticii nostri de astazi?

- Cand providenta divina l-a ales pe Pavel pentru scrierea indreptarului de invatatura al Bisericii ("dupa ispravnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca sa intregesc Cuvantul lui Dumnezeu" - Col. 1:25), desi cunostea oratoria si stilul inalt al "vorbirilor induplecatoare ale intelepciunii", apostolul a hotarat sa li se adreseze crestinilor nu pe aceasta cale, ci in glasul simplu al omului de pe strada. "Cat despre mine, fratilor, cand am venit la voi, n-am venit sa va vorbesc taina lui Dumnezeu cu o vorbire sau intelepciune stralucita" - 1 Cor. 2:1-5). De ce oare a simtit Pavel ca asa si numai asa trebuie sa faca?

Concluzia mea personala a fost ca eficienta maxima a limbajului sta in capacitatea lui de a comunica adevarul la un numar cat mai mare de oameni. Din acest punct de vedere, toata populatia unei natiuni intelege versiunea "vulgata" a limbii vorbite in tara respectiva. Cu cat ne ridicam la un "nivel mai inalt" al limbajului, cu atat numarul celor in stare sa-l inteleaga plenar se reduce.

Mi-a trebuit un timp si un proces de "simplificare" a felului meu de a vorbi. M-am silit si ma silesc si acum mereu, sa ating performanta simplitatii evanghelice. Sa nu credeti ca este usor. Avem cu toti tendinta de a deveni sofisticati si specializati, pentru a-i impresiona pe cei din jur.

N-am sa uit impresia formidabila pe care mi-a produs-o rectorul Institutului "Logos", Greg Cantelmo, profesor la cursul de Religii comparate si Istoria Filosofiei. La prima noastra clasa, acest om extrem de prezentabil, a inceput prin a ne vorbi 10 minute intr-un limbaj atat de "inalt", ca ne uitam unul la altul sa vedem daca-l pricepem vreunul. La sfarsitul celor 10 minute, Greg s-a oprit, s-a uitat la noi serios si ... a izbucnit intr-un hohot de ras homeric, amplificat parca de ecoul din mintile noastre ramase dintr-o data ... goale.

Cand s-a potolit din ras, facandu-ne cu ochiul, Greg ne-a spus: "Vedeti, cursurile pe care le puteti face cu mine va pot transforma in astfel de oameni. Va dati seama ce caraghiosi puteti deveni? Eu am facut facultatea de filosofie. Stiu si eu sa vorbesc ca filosofii si sa ma port ca ei, dar .. ar fi caraghios sa o fac zilnic! Limbajul este ca si un costum de haine cu care te imbraci. Unii se imbraca "sa faca impresie", altii ca sa arate ce posibilitati materiale au, altii ca sa-i atraga pe semeni in cursa pacatului. Majoritatea oamenilor se imbraca insa zilnic in haine obisnuite si merg obisnuit, printre oameni obisnuiti. Exista si costume de gala, pe care nu le imbracam decat la ocazii speciale. Noi, rectorii avem uniforme pentru serbarile de graduare. Acestea nu sunt insa hainele noastre de fiecare zi. Am fi caraghiosi daca am umbla prin piata cu ele sau daca ne-am duce, imbracati cu ele, in vizita la cineva."

"Cred ca va dati seama care a fost intentia mea si prima voastra lectie de "Filosofie a Religiilor". Oricat de fascinante vor fi cunostintele pe care le veti acumula pe durata acestui studiu, nu uitati ca exista lucruri mult mai importante in viata, in primul rand "viata insasi". Daca nu veti pricepe tot, nu va omorati cu firea, daca veti pricepe tot, nu-i omorati pe altii cu un limbaj care sa va doveasca neaparat "superioritatea".

Intalnirea cu acest Greg Cantelmo a fost una dintre desfatarile vietii mele de student in America. Daca asa a fost prima lectie a cursurilor lui, cum credeti ca a fost examenul final? Pur si simplu s-a deghizat rand pe rand in exponent al tuturor "variantelor" false de religie si religiozitate si a venit sa stea de vorba cu noi, "crestinii", despre "adevarul nostru". Din felul in care reuseam sa ne "convingem" si "convertim" reciproc a rezultat nota finala. Nu uit ca, la un moment, dat a iesit din clasa si s-a intors imbracat ca un preot luteran, dar avand in mana o tigara aprinsa. Era, dupa cate imi aduc aminte, intruchiparea unui "teolog liberal".

Simplitatea si transparenta acestui genial profesor mi-au intarit si mai mult convingerea ca "idealul invataturii crestine trebuie sa ramana simplitatea Evanghelica".

Nu va grabiti sa spuneti ca pledez pentru bigotism si pentru ignoranta. Nu ma categorisiti drept "proletcultist".

La o conferinta a unei dioceze din Anglia, unul dintre preoti, adeptul unui stil calugaresc excentric, a vorbit cu patos, facand elogiul "ignorantei". Dupa el, a trebuit sa ia cuvantul unul dintre episcopi. Cu un umor intr-adevar englezesc, acesta a iesit in fata, a tacut un rastimp, iar apoi a spus cam asa: "Inteleg ca fratele nostru Ii multumeste lui Dumnezeu pentru ignoranta si dupa parerea mea, in ceea ce-l priveste, are cu prisosinta pentru ce sa multumeasca".

Stiu ca, anii de zile, conditiile de persecutie ne-au redus la o viata de "subterana culturala" si ca acum trebuie sa iesim cu capul sus si sa ducem marturia pana in cele mai inalte sfere ale existentei sociale. Daca ma credeti ignorant de aceste "noi realitati", n-aveti dreptate. Problema este cu mult mai adanca.

Pentru un crestin, alegerea limbajului folosit pentru raspandirea Evangheliei in marea masa a populatiei unei tari nu este usoara si nu trebuie luata in chip usuratic. Grabiti sa intram la galele selecte ale intelectualitatii citadine, s-ar putea sa ne intoarcem apoi intre oamenii de pe strada sau de pe ulita tot cu fracul sau redingota pe noi si sa ajungem "de rasul lumii".

Intr-o convorbire pe care am avut-o de curand cu fratele Aurel Popescu, pastor in Portland, dansul deplangea aceiasi folosire neinspirata a limbajului sofisticat in publicatii pe care le-a citit in tara: "Unii scriitori vor sa para mai "adanci" si folosesc cuvinte cu sensuri care raman obscure pentru majoritatea cititorilor. Apa unor astfel de izvoare literare pare adanca pentru ca e ... tulbure. Dar daca te arunci in ea, dai cu capul de beton".

Dorinta de a ne insusi prea repede si prea superficial un limbaj "academic" sofisticat, plin de neologisme si teologisme la fel de esoterice ca si hieroglifele egiptene, ne poate duce spre o bufonerie caricaturizata deja, cum nu se poate mai bine, de nemuritorul Caragiale. S-ar putea prea bine ca "nerozia noastra" sa-i forteze pe oamenii simpli sa foloseasca si ei un limbaj din care ei insisi sa nu inteleaga prea mult! Vom ajunge astfel sa-i dam dreptate celui care a spus ca "cel care vorbeste despre ceea ce nu cunoaste este frate cu acela care se intoarce de acolo de unde n-a fost." Doamne, fereste-ne de confuzie!

Cine ar putea oare prefera limbajul "neologismelor sofisticate" si s-ar apuca sa "retraduca" textul sacru in "pasareasca" revistelor de cultura contemporana ar putea ajunge la o astfel de varianta a psalmului 23:

 

Psalmul 23 intr-o traducere academica

Domnul si cu mine suntem intr-o relatie de pastor-fiinta pastorita si asta ma plaseaza intr-o pozitie cu o excelenta prognoza de zero negativ.
El ma alimenteaza cu verdeata suculenta a spatiilor verzi si ma conduce in proximitatea laterala a acumularilor acvative non-torentiale.
El imi restaureaza nivelele initiale de satisfacere ale tiparului meu prihologic.
In ciuda unui progres ambulatoriu prin intersectia slab iluminata cu incidenta mortalitatii, in mine nu se vor manifesta senzatii de teroare anxioasa datorita tangentialei mele atingeri cu atotputernicia Lui.
Proteza care-I inlesneste mersul si dispozitivul de constrangere pe care-l foloseste imi induc o stare de comfort personal.
Tu proiectezi si produci o structura portanta de nutrienti chiar si in contextul prezentei unor elemente ostile si necooperante.
Initiezi un ritual folcloric care implica extracte vegetale infuzate asupra capului meu, iar containerul desemnat alimentarii mele exchibitioneaza constant o totala depasire a parametrilor lui volumetrici.
Da, factorul ne-deductibil de intensitate emotionala si atributul de nonviolenta amabilitate ma vor insoti pe toata durata nemortaliatii mele.
si voi avea drept de rezidenta permanenta in spatiile de habitat aflate in proprietatea Domnului pe o durata nedefinita cu acces pozitiv spre axa infinita a timpului.


Cine ar prefera o asemenea "reactualizare, prin contextualizare" a acestui indragit psalm? Macar spre linistea mea, dati-mi voie sa cred ca ... nimeni.

De ce mi-a fost mie atat de greu sa ma deprind sa vorbesc simplu si sa scriu cu o pana usoara si chiar mangaietoare uneori? De ce mi-e greu sa raman asa si de ce doar prin stradanie pot sa ma pastrez asa? Iata de ce: Am observat ca si eu ma imbrac cu cuvintele ca altii cu hainele si umblu asa de lesne "dupa slava pe care v-o dati unii altora" (Ioan 5:44).

Dati-mi voie sa cred ca nu sunt singurul care sunt bantuit de aceasta ispita.

Va rog sincer sa analizati fondul, nu forma, celor scrise mai sus si, in masura in care gasiti de cuviinta si in acord cu buna cuviinta, sa cautam impreuna sa "transmitem" adevarul Evangheliei "dupa chipul si asemanarea" Celui ce ne-a vorbit pe pamant si dupa pilda celorlati vestitori ai Sai care I-au purtat mesajul inaintea noastra.

Pentru totdeauna in slujirea Lui, D. B. (10 Oct. 1996)

 

Adaug aici un fragment din cartea "Alexander Fleming" scrisa de Andre Maurois, tradusa si aparuta in limba romana in Editura Medicala, 1965:

"Descoperirea penicilinei a deschis o era noua in tratarea bolilor. Medicul zilelor noastre abia poate sa-si inchipuie cat de dezarmati se simteau inaintasii lui in fata unor anumite infectii. El nu cunoaste disperarea lor in fata anumitor boli, pe atunci mortale, care acum sunt vindecabile, ba chiar inlaturate cu totul. ...

De ce tocmai acest cercetator, modest si tacut, a fost beneficiarul celei mai fericite intamplari a epocii sale? ... In stiinta nu exista nimic mai usor decat ceea ce s-a descoperit ieri, dar nimic mai greu decat ceea ce se va descoperi maine. ...

Iata doi oameni: Wright si Fleming. Amandoi au fost la fel de devotati stiintei. Dar Fleming, lipsit de orice retorica, nu cunostea arta de a ului publicul, asa cum stia s-o faca atat de bine Wright. Acesta avea dusmani, si inca foarte multi, dar nici chiar dusmanii, in fata acestei personalitati puternice, nu indrazneau sa-i conteste o anumita maretie. Nimeni nu ignora ca, cine indraznea sa puna la indoiala valoarea lucrarilor lui Wright, se expunea unui torent de argumente stralucite si sarcastice. Dimpotriva, ce putea fi mai ispititor decat credinta de a fi superior unui om maruntel, stoic si rezervat, care n-ar fi facut nimic ca sa risipeasca aceasta iluzie? Putea fi combatut fara nici un pericol, pentru ca niciodata n-ar fi spart formidabila sa carcasa de tacere, pentru un motiv atat de neinsemnat in ochii lui.

"Omul de geniu, a scris lordul Beaverbrook, este adesea egoist. Cand - asa cum se intampla uneori - este insa modest si simplu, lumea este inclinata sa-l subestimeze. Sir Alexander Fleming era un geniu care facea parte din aceasta rara speta. Acum, desigur, gloria lui este universala ... In timpul vietii sale, insa, in propria lui tara, meritele lui n-au fost decat cu greu recunoscute." (pag. 266-267).

 

"Omul se uita la ce izbeste privirea", la floricele de stil si la limbajul elevat si esoteric. Dumnezeu se uita la inima si pretuieste modestia care nu-i zdrobeste cu apasarea ei pe cei din jur. Domnul Isus a fost un exponent al geniului batjocorit din pricina modestiei in atitudine si-n aspectul exterior.

Apostolul Pavel a simtit si el aceiasi lipsa de resprect si de pretuire din partea unora din Biserica din cauza "simplitatii" sale:

"De vreme ce multi se lauda dupa firea pamanteasca, ma voi lauda si eu. Doar voi suferiti cu placere pe nebuni, voi, care sunteti intelepti! Daca va robeste cineva, daca va mananca cineva, daca pune cineva mana pe voi, daca va priveste cineva de sus, daca va bate cineva pe obraz, suferiti!" (2 Cor. 11:18-20).

Richard Wurmbrand

Cele mai durabile impresii le fac cuvintele ascultate in vreme de adinca sensibilizare provocata de o suferinta sau de un necaz. In Februarie 1992, dupa o calatorie in Pensilvania, m-am intors acasa cu o tulburare a vederii la ochiul sting. M-am grabit sa-mi vars necazul catre familia Wurmbrand si dinsul mi-a inlesnit o vizita la un specialist din Pakistan, convertit de curind la crestinism si botezat. Inainte insa de a ajunge la doctor, fratele Richard mi-a spus: "Baga de seama Brinzei, ca uneori o vedere prea buna ne impiedica sa vedem adevaratele frumuseti din viata. Eu am calatorit in peste 50 de tari, dar cele mai frumoase lucruri nu le-am vazut in tarile pe care le-am vizitat, ci inlauntrul meu. Cauta sa vezi Imparatia lui Dumnezeu inauntrul tau si sa te bucuri de frumusetea ei si a Imparatului ei". In spaima care ma stapinea, la gindul ca sint pe cale sa-mi pierd vederea, imi venea sa-i raspund scurt si nepoliticos: "In veci amin!, dar sa stiti ca tot ma duc la doctor". Nu de predici aveam eu nevoie in ceasul acela!

Abea dupa ce am ramas singur am inteles talcul ascuns al cuvintelor lui. Fratele Richard observase repede ca problema mea cea mare nu era la ochi, ci la inima. Panica mea dadea pe fata o lipsa de incredere in Domnul si o pierdere prea usoara a linistii pe care ar trebui sa ne-o dea credinta. Am inteles ca trebuie sa ma uit mai atent in mine insumi si sa-L las pe Imparatul meu sa faca ce vrea El in Imparatie. Intr-adevar, uneori o vedere prea buna in afara ne fura de capacitatea de a vedea in launtrul nostru lucrurile minunate ale Domnului. "Doamne, da-mi ochi sa vad frumusetea lucrarii Tale in mine!".

A privi inseamna un lucru, a vedea inseamna altul, a intelege inseamna un al treilea, a invata din ceea ce ai inteles inseamna o treapta mai sus, dar singurul lucru care conteaza in ultima instanta este ceea ce faci, ca rezultat al invataturilor pe care le-ai tras.

Richard Wurmbrand

"Sa poti sa binecuvintezi oricind si pe oricine! Iata o stare pe care ar trebui sa o avem toti." Cu aceste cuvinte, care s-au substituit oricarei urari de bine, m-a intimpinat odata fratele Wurmbrand la el acasa. Tocmai citise Biblia si venise din teritoriul ei cu o revelatie noua si surprinzatoare: "Melhisedec l-a binecuvintat pe Avraam atunci cind acesta tocmai se intorsese de la casapirea dusmanilor sai. In ochii altora, Avraam putea trece drept un ucigas ordinar, in ochii altora putea fi un om bun, care se intorcea insa de la un macel. Sigur ca in minia lui, Avraam fusese crud si omorase multi oameni. Melhisedec ii iesise insa inainte cu binecuvantarea. Este usor sa-i critici pe oameni, este mult mai dumnezeieste insa sa-i binecuvintezi. Doamne fa-ne niste mostenitori ai binecuvantarii!"

Simion Cure

"Dumnezeu nu dispretuieste inceputurile slabe."

Pe 22 Aprilie 1989, am fost impreuna cu dansul la San Bernardino, California, prima adunare cu un grup de romani care s-a tinut in capela din sediul lui "Campus Crusade". Iata cateva din spusele "mosului":

"Sunt lucruri importante si mari la timpul lor pe care lumea nu le baga in seama; lucruri mici care au semnificatie majora.

Copilul care scoate primele cuvinte bolborosite si pocite este mai admirat decat un academician care tine discursuri. Pentru academician, nu este mare scofala, dar copilul este in atentia si admiratia tuturor.

Tot asa, nimeni nu se entuziasmeaza cand un vlajgan puternic ridica dintr-o smucitura sacul si-l pune pe umar, dar toata casa se uita cu bucurie la copilul care duce cu mana lui prima cana cu apa. Aproape toata apa este varsata cand ajunge cu ea la destinatie, dar mama il pupa, tata ii striga: "Bravo!", iar audienta spune: "Halal baiat! O sa fie harnic!"

Richard Wurmbrand

Numai fratele Richard poate predica despre anumite subiecte. Am sa incerc sa redau mai jos doua dintre ele.

Pentru noi toti care-l asteptam cu gurile cascate, introducerea dinsului a parut cel putin bizara: "Multi predicatori doresc sa vorbeasca despre lucruri importante si complicate. Eu vreau sa va vorbesc astazi despre "nimic" ... A urmat apoi o ora de delectare duhovniceasca ancorata pe subiectul acesta al nimicului.

Nimicul este cea mai tare substanta din univers. Mai tare ca orice otel din lume. Dumnezeu a suspendat pamintul pe "nimic". Un cablu de otel suficient pentru a sustine pamintul s-ar rupe sub propria lui greutate, dar Dumnezeu a stiut ca otelul nu rezista, asa ca a folosit "nimicul"!

Nimicul este materia de lucru preferata a lui Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute de Dumnezeu din "nimic"! Diamantul cel mai pretios a fost facut din "nimic". Frumusetea frumusetilor din lume a fost facuta din "nimic".

Nimicul este cea mai inalta stare spirituala la care trebuie sa ajunga un credincios. La un moment dat se certau fratii din cauza spiritul de competitie. Si atunci Pavel le-a spus: "Eu am sadit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a facut sa creasca: asa ca nici cel ce sadeste, nici cel ce uda nu sint nimic; ci Dumnezeu care face sa creasca" (1 Cor. 2:6-7). Auziti, Pavel ajunsese ceea ce trebuia sa ajunga pentru ca fratii sa nu se mai certe cu el, Pavel ajunsese in sfirsit: "nimic"!

Altadata, nenea Richard a ales sa ne vorbeasca despre: "Nebunia lui Dumnzeu" (1 Cor. 1:25). "Toate religiile lumii cauta sa-si prezinte pe dumnezeul lor ca pe cea mai inteleapta fiinta. Numai Biblia ne spune despre Dumnezeu ca ar fi nebun." Sigur ca aceste vorbe ar fi fost considerate blasfemie daca ar fi fost rostite de o alta gura, dar din gura fratelui Richard ele au fost acceptate si lamurite apoi cu prisosinta. "Dumnezeu priveste lucrurile care nu sint ca si cum ar fi" (1 Cor. 1:27-28). etc. In final, numai un Dumnezeu care lucreaza impotriva evidentelor a putut sa se incurce cu oameni ca noi. "De pilda fratilor, uitati-va cu bagare de seama la voi care ati fost chemati; printre voi nu sint multi intelepti in felul lumii, nici multi puternici, nici multi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii ..." (1 Cor. 1:26-27). Care Dumnezeu si-ar fi pus mintea cu noi ca sa ne aleaga pentru Sine si sa se laude cu noi inaintea cerului? Cu adevarat, mare este taina mantuirii noastre si cine este cel ce o poate pricepe?

Richard Wurmbrand

Alte subiecte curioase ale fratelui Richard: "Exista lucruri pe care nu le poate face Dumnezeu?"

Intre cele mentionate de Biblie este si unul nebagat in seama: "Dumnezeu nu mai poate de bucurie in mijlocul copiilor Sai". Sa traim asa ca sa facem bucurie Domnului nostru. Exista astfel de copii ai Domnului. Exemplele noastre ar trebui sa fie cei care si-au consacrat viata scopurilor lui Dumnezeu. Scriptura ne spune ca Dumnezeu cauta astfel de oameni, a caror inima sa fie intreaga a Lui ("Caci Domnul isii intinde privirile peste tot pamantul, ca sa sprijineasca pe aceia a caror inima este intreaga a Lui" - 2 Cronici 16:9)î

Cand l-am auzit vorbind despre acest subiect, fara sa vreau, mintea mi-a zburat la o alta intamplare, in care "ceea ce nu poate face Dumnezeu" a aparut intr-o cu totul alta imprejurare:

Vrand sa vada daca elevii au inteles lectia despre atotputernicia lui Dumnezeu, invatatoarea intreba: "Ce parere aveti: exista ceva ce nu poate face Dumnezeu?"

Peste clasa se asternu o tacere deplina. De abia dupa cateva minute, unul ridica in sfarsit mana sus. Crezand ca lectia ei n-a fost destul de clara, invatatoarea ofta, dar totusi il ruga resemnata pe cel cu mana ridicata sa spuna ce are de spus: "Spune draga, ce nu poate face Dumnezeu?"

"Dumnezeu nu le poate face tuturor pe plac."

Richard Wurmbrand

Ce sa faca cel aflat sub batjocura? Fratele Richard imi spunea o istorioara indiana cu doi oameni care s-au dus la Buda si au cerut sa-i vorbeasca. Buda i-a primit, dar spre surprinderea sa, cei doi au inceput sa-l ocarasca pentru toate lucrurile de sub soare. Cuvintele lor erau adevarate insulte: ticalosule, ucigasule, nebunule, etc. Dupa un timp, cei doi au obosit sa vorbeasca si s-a asternut tacerea. Atunci, Buda le-a spus: "Stiam ca ati venit sa-mi dati ceva. Toata lumea care vine la mine imi aduce cate ceva. De obicei eu primesc darurile lor, dar darurile voastre nu-mi plac. Va rog sa le pastrati, caci sunt ale voastre. Eu n-am ce sa fac cu astfel de cuvinte. Luati-le inapoi!"

Morala este evidenta, cand stim sa ne ridicam la adevarata noastra demnitate, batjocora este a batjocoritorului, nu a noastra! Vorbele rele ii caracterizeaza pe cei ce le spun si nu se cade sa ne pierdem linistea pentru ele. Sa nu le facem loc in inima noastra, ci sa le lasam in inimile celor care le-au adus.

Richard Wurmbrand

Lumea e plina de "purtatori de vorbe". Cand te vorbesc altii de rau, traieste frumos, ca nimeni sa nu-i creada.

Nenea Richard m-a prins vrand sa aflu ceva despre o cearta dintre doi frati din locul pe care dansul tocmai il vizitase. Curiozitatea mea a fost corectata, ca de obicei, cu o alta pilda:

"Doi oameni nu se aflau in cele mai bune relatii. Unul dintre ei spunea numai lucruri rele despre celalalt, dar, surprinzator, celalalt spunea tuturor numai cuvinte frumoase despre cel dintii.

Mirat si contrariat, un ascultator s-a dus la cel ce spunea lucruri frumoase si i-a zis: "Bine, dar tu nu ai auzit ce spune el despre tine si despre purtarea ta. El spune ca tu esti de vina, ca esti un om rau, nebun, desfranat, etc. Cum de tu spui numai cuvinte frumoase despre el?"

Dupa ce a stat putin sa se gandeasca, omul bun a raspuns cam asa: "Vezi, s-ar putea sa spunem amandoi adevarul sau s-ar putea sa mintim amandoi. Tu trebuie sa vezi care este realitatea!"

Petru Popovici

A-ti place sa predici este una, iar a-i iubi pe cei carora le predici este alta!

Am fost cu fratele Pit Popovici sa impacam doi pastori si doua biserici aflate in cearta. Unul din pastori venise dupa celalalt in localitate si acum ii rupsese o parte din turma, deschizind o a doua biserica. In caldura "argumentatiei" l-am auzit pe fratele Pit spunindu-i pastorului nedreptatit:

"Nu faci bine, nu cu razbunare se castiga inima oamenilor. Ai sa-ti golesti biserica. Daca vrei sa castigi, fii intelept si fii bun! Oamneii sint niste "cersetori dupa dragoste". Merg acolo unde simt ca sint iubiti. Nu te supara pe cei ce pleaca. Cheama-i inapoi pentru o serbare de despartire si multumeste Domnului in public pentru vremea in care ati slujit impreuna. Fa-i sa simta ca ii iubesti din toata inima, indiferent daca vor sta sau daca vor pleca in alta parte. Cind vor apare probleme in cealalta adunare, si nu este Biserica unde sa nu apara probleme, oamenii acestia isi vor aminti ca undeva este un pastor care i-a iubit si ii iubeste. Vor veni inapoi si vei fi mult mai cistigat atunci. Nu tine pe nimeni cu forta. Nu uita ca oamenii merg pina la capatul lumii pentru cineva care ii iubeste. Fii tu un astfel de om"!

Mi-am dat seama atunci ca este imposibil sa-i ridici pe altii la un nivel mai inalt decat acela la care te aflii tu insuti. Marimea influentei pe care o avem asupra altora depinde de grija pe care le-o purtam.

 

Richard Wurmbrand

Pe data de 4 Ianuarie 1994 am fost in vizita la familia Wurmbrand impreuna cu Aurel Popescu si Gelu Hategan care venisera din Portland sa-l vada. Profitand de ocazie, au venit cu noi si amandoi tatii mei: Vasile Branzai, si Traian Ban. Cele cateva ore petrecute in compania lui Mihai Wurmbrand, a sorei Bintea si a fratelui Richard au fost un deliciu. Mai intai am observat un anunt in limba engleza pe care nu-l mai vazusem inainte. Pe o placa frumos ornata si asezata pe masuta de la intrare scria citet: "Intrati cu incredere; aici nu santeti straini, ci doar prieteni cu care n-am avut ocazia sa ne intalnim inca".

Richard Wurmbrand

Printre cele spuse noua de fratele Wurmbrand ne-a rasunat multa vreme in minte o destainuire de-a dansului: "Pe Dumnezeu Il iubim pentru El insusi, nu pentru ce ne da. Eu pe Bintea am iubit-o fara sa aibe zestre! Am iubit-o pentru ea insasi. Tot asa trebuie sa-L iubim si pe Dumnezeu. Chiar daca nu mi-ar da cerul vesnic, eu tot l-as iubi pe Dumnezeu. Pe Diavolul nu-L pot iubi, si nu l-as iubi nici atunci cand mi-ar putea darui cerul.

Iubirea adevarata este legata de cel pe care-l iubesti nu de ceea ce are sau ne da el.

Se spune ca un prelat i-a spus odata unei femei chinuite de pacat: "Doamna va iert toate pacatele. Duceti-va in pace". Noaptea i-a aparut in vis Dumnezeu si l-a mustrat: "Cine esti tu sa ierti pacatele? Te crezi Dumnezeu? Pentru ca ai vorbit de pe pozitia de preot, eu am s-o iert pe femeia aceea, dar pe tine am sa te pedepsesc si n-am sa te mai las sa intri in cer".

La auzul acestor vorbe, prelatul a inceput sa chiuie si sa joace de bucurie. Cand Dumnezeu l-a intrebat de ce face aceasta, prelatul a raspuns: "De multa vreme vreau sa-ti arat ca Te iubesc pe Tine fara sa ma gandesc la rasplata. Acum am ocazia sa-ti arat cat de mult te iubesc".

Cand l-a auzit cum vorbeste, Dumnezeu i-a zis: "Pentru o asa iubire meriti sa intri in cer".

"Stiam, i-a replicat prelatul, "doar nu credeai ca te-am crezut cand mi-ai spus ca nu ma lasi in cer. Stiam ca doar ma iubesti si Tu".

Socanta la prima vedere, aceasta destainuire a fratelui Wurmbrand, m-a urmarit zile la rand, pana cand am ajuns sa-mi dau seama ca Dumnezeu si rasplata cerului sant inca foarte strans legate in inima mea egoista. Dragostea mea nu s-a lepadat inca total de sine si Dumnezeu stie ca inca nu-L iubesc asa cum merita El cu adevarat.

Aurel Popescu

Saptamana de rugaciune mondiala de la inceputul anului 1994 a avut ca tema: "Relatia Duhului Sfant cu cel credincios". Miercuri seara, Biserica din Belflo[er l-a avut ca musafir pe fratele Aurel Popescu, venit intr-o vizita de la Portland. Subiectul serii era: "Umplerea cu Duhul Sfant". L-am auzit atunci spunand ceva foarte profund despre "personalitatile" pe care vrea Duhul Domnului sa le umple.

Ne-a vorbit despre dorinta Duhului de a ne umple pe fiecare dintre noi individual, apoi ne-a spus: "Exista si alte personalitati, nu individuale, ci colective. Familia mea este o personalitate compusa unica. Nu ne asemanam cu alte familii decat intr-o oarecare masura. Fiecare familie isi are individualitatea ei. Dumnezeu vrea ca Duhul Sfant sa umple fiecare familie in parte si sa modeleze relatiile si manifestarile care-i dau identitatea.

Exista apoi personalitatea colectiva a Bisericii. Biblia numeste Biserica "un trup". Chiar daca santem mai multe madulare, alcatuim un singur trup. Fiecare Biserica este diferita de alta; are o personalitate a ei proprie in functie de personalitatile credinciosilor care o alcatuiesc. Duhul Sfant vrea sa umple aceasta personalitate colectiva a Bisericii si sa o anime cu lucrari si stari duhovnicesti binecuvantate.

Biserica este mai mult decat un grup de oameni care se aduna din cand in cand ca sa piarda vremea impreuna, ascultand tot felul de predici, unele destul de proaste. Dumnezeu numeste Biserica "trupul lui Christos". Santem o unitate compusa din parti individuale. Aceasta unitate complexa trebuie plasata sub binecuvantata lucrare a Duhului Sfant. El trebuie sa lucreze prin noi, sa rodeasca in noi si sa-l vesteasca lumii pe Christos prin noi.

Rugaciuni copilaresti

Anul 1993 a fost pentru noi "anul papagalului". Ani la rand, fetele mele si-au dorit sa aiba in casa un "pet": o pisica sau un caine cu care sa se joace. Eu nu am o simpatie deosebita pentru aceste animale asa ca dorinta lor a ramas mereu neimplinita. Le-am cumparat in schimb un acvariu imens cu pesti, dar ... in scurt timp mi-am dat seama ca grija acvariului a cazut tot in seama noastra. Ca sa scapam, am daruit acvariul unei ... alte familii.

In primavara lui 1993, am vazut, intr-o vizita la familia Ceausu, un altfel de "pet": un papagal micut si vesel care sarea cand pe umarul unuia, cand pe bratul altuia. Ne-am zis repede: "Iata ce cautam noi! Un astfel de "pet" va satisface pe toata lumea. Zis si facut, doar ca la magazin am aflat ca papagalul costa in jur de $50!

"Eu nu dau $50 de dolari pe o cioara vopsita", am zis eu si am plecat acasa tristi.

Daniela a continuat sa se roage Domnului pentru papagal. Copilareste, ea a intuit ca Dumnezeu poate face o minune ca sa ni-l dea pe o alta cale. Si asa a fost ...

Intr-o dupa amiaza, venind de la Biserica, exact cand sa fac la dreapta pe strada noastra, ce-mi cade in fata masinii intr-un zbor precipitat? Ati ghicit: un papagal. Am oprit repede masina (intamplator, nu era nici un fel de trafic pe sosea) si m-am apropiat sa-l prind. Pasarea a zburat sovaielnic pe un gard de beton de la marginea soselei. M-am furisat pe langa gard, am ridicat repede o mana si ... l-am prins. Era un papagal micut si pricajit, dar era ... un papagal!

L-am adus acasa si a trebuit sa-l hranim cu pipeta vreo patru saptamani, caci era doar un pui de curand scos din ou.

Dumnezeu ascultase cererea sotiei mele si facuse o minune.

Ce sa va mai spun, pana la urma a trebuit sa cumpar o colivie si tot am dat cei $50!

Chuck Smith

Pastorul Chuk Smith, de la Calvar] Chapel din Costa Mesa, California, a povestit de la amvon o alta intamplare, auzita in confesiunile de la un cerc de rugaciune. O doamna ramasa vaduva de curand a povestit ca , dupa moartea sotului, s-a simtit multa vreme singura si parasita de lume. Se plimba prin casa si i se parea pustiu de tot. Ii era mai ales greu sa se uite spre fotoliul unde sotul ei obisnuia sa-si petreaca dupa amiezele. Amarata si plangand, a inceput sa se roage Domnului pentru o pisica cu care sa-si mai indulceasca singuratatea.

In acelasi timp, o alta familie din Biserica parasea casa indreptandu-se spre adunare. Cand sa intre in masina, cei doi au auzit venind de undeva de sus, mieunatul disperat al unui pisoi. Cand si-au ridicat privirile au vazut cu surprindere un ghemotoc de blana cu ochi atarnat intre cracile unui pom. Pentru ca se grabeau, au dat din cap si au vrut sa plece, dar pisoiul: "Miau! Miau!" de parca se sfarsea lumea. Pomul nu era destul de batran ca sa poata suporta greutatea barbatului. Au incercat sa dea pisiul jos cu un bat, dar "creatura" n-a vrut sa colaboreze.

Ingenios din fire, barbatul a nascocit un "proiect": "Legam o sfoara de una din cracile pomului, celalalt capat il legam de bara masinii, eu plec incet cu masina, iar cand se apleaca pomul, tu iei binisor pisoiul". Zis si facut. Masina a plecat incetisor din loc, pomul a inceput sa se curbeze frumos, aplecandu-se spre pamant, pisoiul cobori treptat spre bratele intinse ale sotiei, pana cand, dintr-o data: "Poc!" Sfoara s-a rupt, pomul s-a indreptat violent asemenea unei catapulte, iar pisoiul a zburat ca un proiectil prin aer peste cateva case. "S-a dus, s-a dus" a spus barbatul, "lasa ca astea au noua vieti. Haide sa nu intarziem la Biserica".

Peste cateva zile, la supermarket, au vazut-o pe vecina lor vaduva impingand un carucior plin cu mancare pentru pisici.

"Nu stiam ca aveti pisica", au spus ei.

"Sa vedeti minune" a venit raspunsul. Tocmai ma rugasem Domnului sa-mi dea o pisica care sa-mi tina de urat. Am iesit in curte sa plec la Biserica si ce sa vezi? Mi-a cazut in cap, venit chiar din cer, un pisoi speriat si cu blana ca de arici. Nu crezusem ca Dumnezeu poate raspunde chiar asa de repede la rugaciunea mea. Am fost mai speriata decat pisicul. Slava Domnului ca El m-a ascultat!"

Sigur ca papagalul meu a fost normal sa zboare, dar sa zboare o ... pisica? Dumnezeul nostru asculta uneori chiar si cererile noastre cele mai copilaresti.

 

Marcu Nichifor

Fratele Marcu povestea odata pocait: "Tocmai ajunsesem in gara cand mi-am dat seama ca n-am destui bani pentru bilet. Trebuia sa ma intorc in sat si sa cer de la o familie. Ca sa nu mai car dupa mine geanta grea, m-am rugat Domnului si L-am rugat pe El sa pazeasca geanta pana ma voi intoarce.

Am pus-o jos langa o treapta si m-am dus. Domnul s-a tinut de cuvant si am gasit geanta exact unde o lasasem. Bucuros, am multumit Domnului, ridicand-o de jos si punand-o alaturi de mine pe policioara ghiseului. Pana sa ma scotocesc prin buzunare si sa platesc m-am intors cu spatele la geanta. Cand am dat s-o iau, nu-i! Mi-o furase cineva chiar de langa mine.

Crezusem ca pot pazi singur geanta. Multumisem Domnului pentru paza lui parca spunand: "Multumesc ca ai vazut de ea cand am fost plecat. De acum o pazesc eu insumi. Am gresit, ce mai! Mai bine Ii spuneam Domnului sa continue sa aibe El grija si de geanta mea si de ... mine".

Ioan Dan

Fostul Presedinte al Baptistilor din Romania era un om ager la minte, mare la inima, dar mic de statura. Acest lucru l-a scapat de cateva ori din grele incercari.

Pe vremea cand adunarile erau interzise si cand jandarmii ii duceau "din post in post" si din bataie in bataie pe predicatorii Evangheliei, dansul mergea sa predice prin sate.

Odata, la usa camerei in care erau adunati au rasunat glasuri amenintatoare. Fratele Dan s-a dus sa deschida, dar n-a mai apucat sa o faca: usa a sarit din clanta si s-a rotit lundu-l cu ea si pe fratele Dan. Trupul lui mic a fost ascuns in dosul usii. In zadar au cautat jandarmii prin casa. Nicunuia dintre ei nu le-a trecut prin cap ca un om ar putea incapea in spatiul restrans din dosul usii.

Altadata, fratele Dan s-a ascuns de jandarmi sub o gramada de lemne cladite unul peste altul pentru iarna. A stat acolo cateva zile. Niste gaini isi facusera cuib sub gramada de lemne, astfel ca fratele a supravietuit band in fiecare zi doua oua proaspete.

Fratele Dorca

Fratele Dorca din Biserica fratilor penticostali fusese pe vremuri un jandarm aspru si fara mila. Impreuna cu un alt sergent arestasera intr-o zi pe un "predicator" de-al pocaitilor si s-au apucat sa-l bata ca sa afle de la el locul de adunare. Dorca il tinea de cap, iar celalalt il lovea cu patul armei. Curand, mainile jandarmului au simtit sangele cald curgand. Atingerea aceea i-a produs un soc dureros in inima: "Ajunge!" s-a rastit el, "Destul!" A trebuit sa se repeada la celalalt si sa-l prinda de maini. Intrase in nebunia unei violente salbatice.

Scapat din maini, "pocaitul" s-a scurs la podea, ramanand intins ca o zdreanta. Gemea doar incetisor. Jandarmul Dorca a fugit in cealalta camera si a inceput sa planga amarnic. Un fel de greutate se lasase pe inima lui si o caldura nemai simtita ii topise indarjirea. L-a apucat dintr-o data mila de cel batut, l-a apucat disperarea in fata violentei cu care se obisnuise.

Dupa un timp, Dorca s-a dus iar in prima camera. Pocaitul se ridicase acum si incerca sa se stearga de sange. Era ametit de tot. "Unde stai? Vrei sa te duc acasa?" Buimacit si temator inca, omul s-a ferit: "Nu, sa traiti, nu-i nevoie. Ma descurc singur. Dumnezeu sa va rasplateasca bunatatea".

A doua zi, Dorca s-a dus la om acasa cu ceva mancare si medicamente. Speriata, nevasta celui batut i-a dat drumul in camera.

"Iarta-ma omule! Iarta-ma! Spune-mi unde va adunati diseara. Nu te teme ca nu va mai bat. Vreau sa vin si eu s-ascult. Mi-e sila de ce-am facut aseara", a mormait jandarmul.

Rugamintea i-a fost ascultata si Dorca s-a dus sa asculte. Oamenii din adunare l-au primit la inceput cu teama, dar apoi cu bucurie. Dupa ce s-a convertit, autoritatile l-au mutat mai intai la un depozit, iar apoi l-au dat afara de tot.

In cativa ani, a ajuns sa fie el insusi arestat si interogat. Sergentul l-a avertizt: "Tu stii ce urmeaza. Mai bine spune tot, ma! Te fac eu sa spui tot". A sunat insa telefonul si sergentul a alergat de urgenta la locul unui incendiu care izbucnise intr-o casa.

Dorca a ramas singur in incaperea rece si s-a rugat firbinte ca Domnul sa nu-l lase si sa-i dea putere sa indure. Inaintea ochilor ii aparea mereu scena cu "predicatorul" batut de el odinioara. Pe maini, parca simtea curgand inca sangele acela cald si lipicios. "Doamne, iarta-ma si izbaveste-ma".

A doua zi au venit in arestul politiei "sefii de la centru". L-au gasit pe Dorca acolo, asteptand linistit.

"Tu ce cauti ma aici?"

"Astept pe domisergent sa scoata totul din mine. M-a lasat aseara aici si mi-a promis ca vine repede".

"Du-te omule acasa, sergentul nu mai vine. S-a bagat aseara intr-o casa care luase foc si a cazut tavanul pe el. A murit acolo. Dumneata du-te acasa".

Dumnezeu Il iertase si-i ascultase rugaciunea.

Richard Wurmbrand

Acelasi vant care stinge lumanarea, atata focul. Acelasi soare care topeste gheata, intareste noroiul.

Cam prin 2 Martie 1994, la numai cateva zile dupa ce fusese in spital si aflase ca are "Cardiopatie ischemica", fratele Wurmbrand mi-a spus o "taina":

"Vrei sa-ti spun cum sa faci ca sa ti se intample in viata intotdeauna doar ce-ti place?"

"Bineinteles", i-am raspuns eu cu gura, desi in inima mea eram foarte sceptic.

"Ei bine, atunci trebuie sa te hotarasti sa-ti placa tot ce ti se intampla!"

"Bine, bine", am spus eu, "asta este usor de zis, dar greu de facut".

"Dimpotriva! Daca, primesti ca din partea Domnului si faptul ca ti-e greu sa faci asta, chiar si greul acesta devine usor! Totul este sa stii sa te rogi cu toata convingerea: "Doamne, faca-se voia Ta, nu a mea".

Am tacut si m-am cautat o clipa prin-nauntru. La inventarul meu personal mi-am dat seama ca totul este o problema de vointa. Fratele Richard spusese: "Trebuie sa te hotarasti sa-ti placa tot ce ti se intampla!"

Simion Cure

Dupa o lunga, obositoare si lipsita de rezultate aparente sedinta de Comitet, in care s-a incercat zadarnic impacarea unor tineri casatoriti intrati in criza, l-am dus acasa cu masina pe fratele Cure. Locuia pe atunci in orasul Bell, din aria Los Angeles. Desi eu locuiam intr-o cu totul alta directie, imi placea sa fac acest ocol pentru a mai sta putin de vorba cu dansul.

Am comentat putin ceea ce se petrecuse la Biserica si, dupa ce a oftat, a rostit una dintre vorbele lui de duh care pot tine loc de cursuri de facultate: "Deh, sfaturi poti da, dar minte, nu!"

Amin, frate Cure!

Simion Cure

Fratele Simion Cure m-a rugat odata sa scriu o introducere pentru un volum de poezii pe care dorea sa-l tipareasca. Intentia dansului a fost buna, dar ... n-a fost sa fie asa. Volumul cu pricina n-a mai aparut. Eu am ramas insa cu o "introducere" pe care nu stiam unde sa o pun.

O asez acum ca pe o destainuire a dansului si a mea, la inceputul acestei culegeri de scplipiri luminoase care mi-au aprins, de-a lungul anilor, trairile sufletului si mi-au iluminat calea.

"Ce este un poet ? Cine poate scrie poezie ? Se spune, pe drept cuvant ca "muzica este poezia inimii, iar poezia este muzica mintii".

Cantecul este respiratia inimii, poezia este cantecul mintii.

Se cere multa inima si nu mai putina minte pentru a scrie poezie. Volumul de fata este produs de un om cu o inima de aur si cu o minte de otel.

Exista poeti care se nasc si poeti care se fac. Cei dintai scriu pentru ca exista, ceilalti pentru ca sa existe. Poeziile din aceasta carte sunt rasuflarile unui om care "n-ar fi putut altfel".

Am intalnit oameni "daruiti" si oameni care stiu sa se daruiasca. Primii sunt oameni constienti adesea doar de propria lor valoare, cei din urma sunt convinsi de valoarea altora.

Multumim fratelui Simion pentru acesti "stropi de roua". Ei vor fi o desfatare pentru toti cei ce cunosc "zorii de zi" si traiesc in dimineata sufletului.

Multumim Doamne pentru atingerea degetelor Tale pe corzile sufletului nostru. Fa-le sa vibreze si sa cante doar pentru Tine".

Iata una din poeziile acelui volum:

 

Nu-s poet, nici semi ...

Scriu ca sunt roman

Fac si eu ce face

Sluga la stapan.

Nu-s o slug-aleasa

Si nici prea cucernic,

Chiar de-as face totul,

Sunt un rob netrebnic.

 

Sunt un rob netrebnic

Si-s in drumetie

Printr-o-ntunecime

Si printr-o pustie.

Drumul e cu pietre

Sub picioare tare,

Fructele sunt acre,

Apele amare.

 

Numai Tatal, Bunul

Parinte-al iubirii

Poate sa ne-nvete

Taina indulcirii;

Sa ne-nvete drumul,

Sa ne-arate tara,

Sa ne-arate Crucea

Lemnul de la Mara.

 

Sa ne dea putere

Cand ne obosim

Si sa ne-nsoteasca

Pana la Elim ...

Dar pana acolo,

Cat e? Domnul stie

Cat timp ne va tine

Mersul prin pustie?

 

Doamne-Atotputernic,

Parinte-al zidirii!

Fa sa-mi vada ochii

Cortul intalnirii.

 

Probabil ca cea mai cunoscuta poezie a fratelui Cure ramane acea intitulata: "De ce-i asa? O stie El!"

 

De ce ades mi-e dat pe cale

Sa-ndur dureri si fel de fel,

De ce-s lovit adesea oare?

Eu nu-nteleg, dar stie El!

 

Cand cunoscut-am Adevarul

Si vrut-am sa spun despre El,

Silit am fost sa tac adesea ...

De ce-i asa, o stie El!

 

Din painea mea am dat altora

Fari sa ma tem ca ma insel.

Rasplata? M-au lovit cu pietre ...

De ce-i asa, o stie El!

 

Cand m-am luptat cu valul vietii

Si cand era s-ajung la tel,

Ma vad cu barca rasturnata ...

De ce-i asa, o stie El!

 

Cand moartea lupta pe-ndelete

Sa rup-al dragostei inel,

Raman copii sarmani pe drumuri ...

De ce-i asa, o stie El!

 

Greu apasat privesc adesea

Calvarul, Crucea si pe Miel;

De ce sunt lacrimi fara vina,

Eu nu-nteleg, dar stie El!

 

Cand mi-am trait mereu viata

In curatii de porumbel,

Stropit am fost cu murdarie,

De ce-i asa, o stie El!

 

Eu nu-nteleg, dar cred intr-una

Si cred cu patima si zel,

Ca multe din ce mi se-ntampla

Nu le-nteleg, dar stie El!

 

Si cand ajunge-voi in ceruri,

Cu Domnul, in al Sau Castel,

M-oi intreba: Cum de-s acolo?

Raspuns la toate-mi va da El!

Simion Cure

Pe vremea cand era inca in puterea maturitatii si cand pe alocuri, fratii din comunitatea Timisoara incepusera sa-l cunoasca mai bine, s-a intamplat ca pe undeva prin Banat, o biserica era tulburata ca un roi de albine salbatice la care venise ursul la miere.

Se zvonea chiar si ca fratii se cam luasera la bataie si in invalmasala se rupsesera cateva banci, nu se stie pe spinarea cui.

Fratii din conducerea comunitatii se cam codeau sa se duca sa puna lucrurile la punct. Nimanui nu-i place sa fie partas la un scandal!

Dupa o socoteala cam impiedicata, au spus: "Du-te tu mai frate Cure, ca tu ai mai mult curaj decat noi si mai stii si cum sa-i iei pe frati".

Zis si facut. In ziua "adunarii generale", fratele Simion sta asezat pe prima banca si simtea cum creste in spatele lui tensiunea si cum se incing spiritele. Aerul fosnea scortos ca o coala de celofan mototolita.

Dintr-o data, fratele Cure a sarit in picioare si a strigat tare:

"Fratilor si oameni buni, vreau sa va fac la inceput o intrebare, ca sa ne intelegem bine si sa stim cu cine lucram si cu cine avem de-a-face: Cine vrea sa fie in urmatoarea ora instrumentul Diavolului printre noi?"

"Dumnezeu vrea sa traim in dragoste si in buna invoiala. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al randuielii. Stiu insa ca Diavolul vrea sa ne tulbure si sa ne faca sa ne certam si sa ne distrugem unii pe altii. Intreb inca o data: Cine vrea sa fie unealta dracului printre noi azi? Sa se ridice in picioare, ca sa stim si noi cu cine avem de a face."

Peste casa aceea de rugaciune s-a asternut dintr-o data tacerea, o tacere adanca, socata, amestecata cu pareri de rau si cu un inceput de pocainta.

Se spune ca Biserica aceea a avut atunci cea mai linistita si mai frumoasa adunare generala din toata istoria ei.

Sa fi fost influenta vorbelor fratelui Simion? Sa fi fost influenta Duhului Sfant? Eu nu stiu. Judecati si dumneavoastra ...

Introducere
 Partea I

 Partea II

 Partea III

 Partea IV