Identitate crestina in istorie | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Primii 300 de ani ai Erei crestine | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Fragmentul face parte din cartea "Identitate crestina in istorie" aparuta la editura "Multimedia" din Arad, 1999. | ||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Nici o alta miscare religioasa nu a cunoscut o crestere asa de meteorica, asa de extraordinara ca si crestinismul. Cand Domnul Isus a fost rastignit, urmasii Lui erau in numar de cateva sute. In urmatoarele doua treimi ale primului secol, miscarea crestina s-a raspandit pretutindeni si a cuprins toate paturile sociale ale Imperiului roman. Istoricii estimeaza ca la sfarsitul secolului intai erau deja nu mai putin de 500.000 de crestini. Cercetatorul David Barrett este de parere ca pe la anul 300 d.Ch., sau la noua generatii de la Christos, 10,4 % din populatia lumii era crestina, 66,4 % dintre acestia fiind din afara rasei albe. Scriptura era deja tradusa in zece limbi de circulatie. In primii 300 dea ani de crestinism, mai mult de 410.000 de persoane, sau un procentaj de 1 la fiecare 200 de crestini, isi dadusera viata ca martiri pentru Christos. Facem bine daca tinem seama ca aceasta fenomenala raspandire s-a petrecut sub conducerea apostolilor si, in special, sub extraordinara putere a Duhului Sfant. Epocala infaptuire era rezultatul vizibil al impulsului exersat asupra acelei generatii de viata, invatatura, moartea si invierea lui Isus din Nazaret. Cand aceasta prima generatie de “martori oculari” ai invierii a inceput sa moara, elanul miscarii crestine s-a micsorat. Apostolii au disparut unul dupa celalalt, majoritatea suferind moarte de martiri, iar inspiratia “profetica” a incetat si ea dupa scrierea cartilor Noului Testament. Se incheia etapa de punere a temeliei, pe care avea sa-si zideasca Christos biserica in urmatoarele secole. Iata cateva cuvinte din gura unuia dintre lucratorii care au asezat “temelia” in primul secol:
Aparuta ca un torent irezistibil si navalnic, rezultat din ploaia binecuvantarilor divine, crestinismul a intrat in albia istoriei si i-a schimbat cursul. Ideile crestine au patruns in societate si au schimbat parerile oamenilor despre lume si despre ei insisi. Crestinismul a intrat in concurenta cu alte “fluvii de gandire” care marcau societatea. Din aceasta inclestare au iesit invinsi si invingatori. De la inaltimea pe care ne-o ofera perspectiva celor douazeci de secole, putem spune ca, in primul secol, crestinismul a influentat societatea, dar si societatea a influentat intr-o masura oarecare crestinismul. Apa limpede din torentul crestin a intrat in confluenta istoriei in combinatie cu marile curente de gandire ale epocii. Influentandu-le, avea sa fie apoi el insusi influentat de ele. Care au fost aceste curente corupte si corupatoare? Iata-le
Oamenii din primul secol au primit mesajul crestin primar, dar s-au apucat imediat sa-l modifice, mutilandu-l ca sa incapa in tiparele firesti ale pornirilor cu care se simteau comfortabili. Mare parte din cuprinsul Noului Testament ne aseaza inaintea ochilor imaginea unei Biserici care este mai mult o suma de idealuri, decat o infaptuire reala. Majoritatea epistolelor au aparut din necesitatea de a “trata” niste Biserici care sufereau din cauza neajunsurilor si neimplinirilor. Alunecarile abea perceptibile in bisericile primului secol aveau sa ajunga in cel de al doilea, indepartari evidente de la invatatura clara si curata a Evangheliei. Wi aceasta fusese insa prevazuta in planul divin: “Wtiu bine ca, dupa plecarea mea, se vor vari intre voi lupi rapitori, care nu vor cruta turma; si se vor scula din mijlocul vostru oameni, care vor invata lucruri stricacioase, ca sa atraga pe ucenici de partea lor” (Fapte 20:29-30). Greselile care au aparut in secolul al doilea au fost deci mai mult indepartari fata de idealurile apostolice din scrierile Noului Testament, decat abateri de la realizarile crestinilor din primul secol. Iata cum au lucrat ele:
Confruntarea cu natura umana impotrivitoare lui Dumnezeu In toate veacurile, omul a fost ingenios in iscodirea de cai si mijloace pentru a nu se infatisa direct, personal inaintea lui Dumnezeu. Tematoarea caprioara nu este mai timida fata de om si nu cauta sa-l evite cu mai multa silinta, decat este timid omul in fata Creatorului si decat cauta omul sa nu se intalneasca cu Creatorul sau. Dupa cum spunea cineva: “Un ateu nu se intalneste cu Dumnezeu din aceleasi motive pentru care un hot nu vrea sa se intalneasca cu un politai.”
Confruntarea cu iudaismul corupt al vremii Iudeii nu puteau accepta dreptul individului de a se inchina “in duh si in adevar” fara sa trebuiasca sa renunte la o intreaga institutie a preotiei levitice si a jertfelor cu care se obisnuisera din cea mai frageda pruncie. Cand evreii au trecut la crestinism, si un mare numar dintre ei au facut-o, nu-i de mirare ca, poate inconstient, multi dintre ei au cautat sa impleteasca noua invatatura cu traditiile lor milenare.
Confruntarea cu filosofia greaca Prin confruntarea si contaminarea cu aceste trei mari idei ale vremii contemporane, crestinismul primelor doua secole s-a deformat el insusi si s-a indepartat de puritatea invataturii Noului Testament. Adaptarea doctrinelor crestine la “convingerile” prevalente in societate a dus la modificarea unora dintre cele mai fundamentale adevaruri despre mantuire.
Deformarea invataturii despre sursa mantuirii Botezul a inceput sa fie privit ca un garant al iertarii si tratat ca un ritual prin care toate pacatele din trecut sunt “spalate”. Din aceasta cauza, crestinii au inceput sa pastreze botezul doar pentru cei foarte in varsta, sau chiar pentru cei aflati pe patul mortii. Deoarece botezul nu poate fi aplicat de mai multe ori, spuneau ei, el trebuie pastrat pentru clipa in care omul se afla la capat de drum, altfel, pacatele savarsite “dupa botez” nu mai pot fi “spalate.” In felul acesta, crestinismul a fost corupt in chiar esenta sa: invatatura despre mantuirea prin har si credinta, fara fapte meritorii. “Caci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Wi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca sa nu se laude nimeni” (Efes. 2:8-9). Noul Testament spusese: “Doar prin Isus!” Biserica spunea acuma: “Prin Isus si prin botez!” Cum doar biserica putea administra botezul, oamenii au ajuns sa depinda pentru mantuire de acceptarea din partea bisericii. Acest “aluat” avea sa dospeasca apoi incredibil de repede si sa anuleze aproape cu desavarsire eficacitatea lucrarii mantuitoare a lui Christos. Abaterea a durat pana pe vremea Reformei, cand oamenii s-au intors la textul Bibliei si la strigatul: “Doar prin credinta!”
Deformarea invataturii despre botez La Botez nu era acceptat oricine. Candidatul, numit “catachumen”, trebuia sa treaca mai intai printr-un curs de pregatire si invatare. Acest curs putea dura uneori pana la trei ani, timp in care purtarea candidatului era supravegheata foarte de aproape. Biserica nu accepta la botez decat pe aceia care dovedeau ca sunt sinceri in dorinta lor de a imbratisa o viata noua, in sanul comunitatii crestine. Trecand de la aceasta practica a bisericii primare la acceptarea ideii ca botezul trebuie aplicat doar spre sfarsitul vietii, ca un fel de “spalare” rituala a pacatelor, biserica a deformat invatatura despre botez. Christos intentionase ca botezul sa fie “declarativ”, un act de marturie publica. Biserica il facea acum “procurativ”, garantul dobandirii neprihanirii. Christos il instaurase doar ca o “implinire a neprihanirii”, oamenii l-au pervertit in ceva care “aduce mantuirea”. Pavel l-a oferit drept un simbol al harului deja primit, oamenii l-au pervertit intr-un instrument prin care se dobandeste harul. Diferenta de invatatura a parut la inceput foarte minora si nesemnificativa, dar la inceputul secolului doi ea a dat nastere la invatatura despre “botezul regenerator”, cu putere de a declansa nasterea din nou. Iata ce scrie Iustin Martirul, care a fost ucis pentru credinta la Roma, in cea dintai “Apologie” a sa: “Noi ii ducem la un loc unde este apa si sunt regenerati in acelasi fel in care am fost innoiti si noi. Caci ei sunt spalati in numele lui Dumnezeu Tatal, Stapanul universului, in numele Mantuitorului nostru, Isus Christos, si in numele Duhului Sfant.” Odata modificat ca practica si semnificatie, botezul a trecut apoi printr-o alta transformare: i s-a modificat forma. Eusebiu, in cartea sa “Istoria Bisericii” (anul 289), scrie despre un novatian care era foarte bolnav si pe moarte. De teama ca nu cumva prietenul lor sa treaca “dincolo” nespalat de pacate si pentru ca nu era transportabil, prietenii sai au hotarat sa-l boteze prin “turnare”. Ei au turnat peste el o cantitate de apa echivalenta cu cea care ar fi fost necesara ca el sa se poate scufunda in ea. Inovatia, odata acceptata, s-a raspandit peste tot, astfel ca pe la sfarsitul celui de al treilea secol era foarte des practicata botezarea “pe scaun” a celor foarte aproape de moarte. Cantitatea de apa turnata pe cap a fost micsorata din ce in ce mai mult pana cand s-a transformat intr-o simpla “stropire.” Paradoxal este ca s-a pastrat totusi numele de “botez”, care este o transliterare a cuvantului grec “Baptizo”, cu insemnatatea de scufundare, acoperire cu apa. Incepand cu secolul saisprezece, in Biserica Catolica, botezul prin turnare a devenit singura norma acceptata:
Dupa un timp, s-a produs cea de a doua modificare in practica botezului: aplicarea lui la copiii celor credinciosi. Desemnat, prin insasi natura sa, sa fie un gest al celor ce pot, pe picioarele lor, sa se pogoare in apa si sa marturiseasca credinta lor personala in Christos, botezul a inceput apoi sa fie aplicat unora care nu credeau inca in Christos, in anticiparea unei decizii si conformari viitoare. Felul in care s-a produs aceasta schimbare in practica botezului este foarte bine cunoscut. Din moment ce oamenii au inceput sa creada ca botezul mantuieste si ca cel nebotezat se duce in iad, parintii grijulii si afectati au intrebat: “Dar ce facem atunci cu copiii nostrii care mor la putina vreme dupa nastere?” Ei au asupra lor “pacatul originar.” Daca nu-i botezam, ce se va alege de ei in vesnicie?” Astfel de oameni au inceput sa insiste sa fie botezati copiii, pe promisiunea parintilor lor, inainte de varsta la care pot lua ei hotarari personale. Prin induplecarea liderilor bisericii, botezul a fost astfel transformat dintr-un simbol, intr-un decret de acceptare a mantuirii. Practica s-a impamantenit insa greu. Oamenii si-au dat seama ca ceva nu este in regula. Botezul copiilor nu s-a generalizat decat dupa secolul VI. Din cele mai vechi timpuri insa si pana astazi exista crestini care, cu Noul Testament in mana i se opun cu inversunare. Prima mentiune despre botezul copiilor o avem din anul 185, dintr-o scrisoare a lui Tertulian, care i s-a opus cu vehementa. Prima referinta favorabila se pastreaza intr-o scriere a lui Ciprian, in Sinodul de la Cartagina (253). Adresandu-se unui cetatean numit generic “fidus” (credinciosul), Ciprian este de parere ca toti copiii ar trebui botezati imediat dupa nastere (Epistolele lui Ciprian, LVIII, 2). Departe de a fi doar o inocenta indepartare de la adevarul evanghelic, botezul copiilor a adus asupra crestinismului un rau incomensurabil. In 16 Mai 1920, vorbind in imprejurari foarte solemne pe treptele Capitoliului din Washington D.C, George W. Truett, lider baptist american a spus:
Deformarea invataturii despre Cina Domnului De fapt, cuvintele rostite atunci de Domnul Isus nu pot fi interpretate “literal”, caci Isus se afla inca in viata, avea trup. Daca ar fi vorbit in sensul presupus de adeptii “transubstantierii”, in momentul vorbirii Domnul Isus ar fi avut ... doua trupuri. Unul in care era si altul pe care-l tinea in mana! Mai mult, in 1 Corinteni 11 ni se spune ca unii crestini din Corint greseau prin atitudinea lor de la Cina Domnului, dar in corectia pe care le-o face apostolul Pavel nu intalnim nici o referinta la “transubstantiere”. In loc sa o ia cu respectul unei “mese de aducere aminte”, corintenii o bagatelizasera, transformand-o intr-o simpla ocazie de dezmat si de afisare de sine:
Este evident ca cei din Corint luau Cina mancand si band o mancare si o bautura pe care o consumau “ca de obicei” acasa. Pavel se simte obligat sa le spuna ca “masa de acasa” este una si “masa de simbol” este alta. Nici prin cap insa nu-i trece sa le scrie ca painea si vinul s-ar transforma cumva miraculos la Cina in chiar trupul si sangele Domnului Isus. Este evident insa ca lumea de atunci nu se putea lipsi prea usor de imaginea “jertfelor”, atat de prevalenta in toate religiile vremii. Odata cu transformarea invataturii despre natura elementelor Cinei, in jurul ei a inceput sa se dezvolte un intreg ceremonial fastuos, in care semnificatia simpla a fost inlocuita definitiv cu una “tainica”, proprietara unor puteri supranaturale. Cina Domnului a incetat sa mai fie doar o masa “de aducere aminte” in care credinciosii aveau partasie unul cu celalalt si cu Domnul cel inviat si a devenit un ritual mistic, celebrat cu fast si cu teama. Dintr-un memorial simbolic, Cina a fost facuta in mod gresit un mijloc al harului indumnezeitor. Christos spusese: “Sa faceti aceasta spre pomenirea Mea”, nu “Sa faceti aceasta spre mantuirea voastra!” (1 Cor. 11:25) In tendinta lor de a evita o intalnire personala si directa cu Dumnezeu, oamenii au inventat inca o forma si ceremonii pe care sa le aseze drept paravan intre ei si Tatal lor din ceruri. In loc sa accepte in mod simplu lucrarea terminata a lui Christos, ei si-au construit lucrari de merit personal de a caror indeplinire depindea accesul la mantuire. Capatand caracter de “substanta” divina, Cina a inceput sa fie privita drept un act cu putere sa “ierte” prin impartasirea (impartasania) cu trupul si sangele jertfei. Elementul pagan si-a facut in acest fel casa buna in ograda bisericii crestine.
Deformarea invataturii despre slujitorii bisericii Este greu sa stabilim momentul istoric in care s-a petrecut aceasta metamorfoza. Ce putem spune precis este ca trecerea de la simplitatea democratica (teocratia evanghelica) a Noului Testament la sacerdotalism (preotie) a avut un efect tot atat de destructiv asupra vietii spirituale a crestinismului ca si activitatea preotiei din Ierusalim pe vremea Domnului. Si una si cealalta a cautat sa inchida calea oamenilor spre Christos (Mat. 23:13). Din documentele care ne-au ramas, putem spune cu certitudine ca bisericile Nou Testamentale au crescut rapid, mai ales in marele orase ale imperiului. Majoritatea lor erau conduse de o pluralitate de conducatori spirituali locali, numiti presbiteri, episcopi sau pastori, asistati in rezolvarea problemelor materiale de catre “diaconi.”
In mod natural, unii dintre acesti presbiteri au capatat o cinste mai mare prin abilitati specifice, prin spiritualitate sau printr-o intelepciune duhovniceasca deosebita. Personalitatea mai puternica a unora i-a facut sa se impuna in plan local si sa aiba un cuvant mai greu de spus in rezolvarea problemelor. Peste aceasta s-a suprapus fara indoiala si lupta multiseculara pentru o pozitie de autoritate si de control asupra celorlalti.
Ca sa fie distins din numarul celorlalti presbiteri, un asemenea om a monopolizat titlul de “episcop” (in greaca, episcopos = supraveghetor). Cu timpul, in toate problemele bisericii, ultimul cuvant i-a revenit unui astfel de “episcop monarhic.” Episcopii din bisericile marilor orase si-au extins autoritatea si asupra bisericilor aflate in teritoriile imediat invecinate. Astfel, peste toti episcopii dintr-o anumita regiune a fost promovat un “arhiepiscop” sau “mitropolit.” Cinci din acesti arhiepiscopi, cei din Alexandria, Ierusalim, Antiohia, Constantinopole si Roma si-au extins autoritatea peste regiuni intinse si au fost numiti “patriarhi.” Intre acestia, patriarhul Romei, capitala Imperiului, a considerat ca are dreptul la autoritatea universala asupra bisericii si, cu trecerea vremii, s-a proclamat “papa” (tata al tuturor) - macar ca Domnul Isus le interzisese ucenicilor acest lucru: “Voi sa nu va numiti Rabi! Fiindca Unul singur este Invatatorul vostru: Christos, si voi toti sunteti frati. Si “Tata” sa nu numiti pe nimeni pe pamant; pentru ca Unul singur este Tatal vostru: Acela care este in ceruri” (Mat. 23:8-9). Prin acest proces trist de evolutie eclesiastica s-a nascut Biserica Catolica (universala), cu papa de la Roma ca regent in locul lui Christos (vicar) si cu imensa ei masinarie preoteasca, intinsa ca o caracatita peste toata lumea. Clemet al Romei a fost cel dintai scriitor bisericesc care a sugerat o paralela intre preotia crestina si preotia levitica din Vechiul Testament si a fost cel dintai care a vorbit despre distinctia dintre “clerici” si “laici” (oameni din popor, laios=popor) in sanul fratietatii crestine. Procesul a fost justificat mai departe de Tertulian si Ciprian, astfel ca pe la sfarsitul secolului III, aparuse deja o casta preoteasca distincta si total separata de restul “laicilor.” Acelasi instinct care a corupt preotia iudaica lucra acum si in crestinism, asezand inca o data bariera unor “mijlocitori” intre oameni si Creatorul lor. Simplitatea si spiritualitatea Noului Testament a fost astfel calcata in picioare si abandonata. Existenta preotiei are o sursa indoita de vinovatie. Pe de o parte avem de-a face cu mandria unei “elite”, care a vrut sa puna mana pe autoritate si control asupra comunitatii, iar pe de alta parte, avem de a face cu “smecheria” unei majoritati care s-a vrut eliberata de responsabilitatea unei “preotii universale a credinciosilor.” Poporul a preferat atunci si prefera si astazi, sa-i aseze pe “clerici” pe un piedestal mai inalt, ca numai lor sa li se pretinda sfintenie, si ca majoritatii sa i se permita sa traiasca la nivelul firii pamantesti pacatoase. Acceptand “ierarhia eclesiastica”, majoritatea crestina si-a fabricat de fapt niste “specialisti” care sa-i izbaveasca de vinovatia traiului lor pacatos de fiecare zi.
Evaluare Dupa doar doua secole de existenta, iudaismul, paganismul si etern prezenta natura corupta a omului razvratit impotriva lui Dumnezeu au dus biserica la compromis si decadenta. Trebuie sa tinem cont ca majoritatea populatiei de atunci era fara stiinta de carte, asa ca evangheliile si epistolele nu circulau decat in cercuri restranse, multi lideri ai bisericilor fiind fara pregatire academica. Imensa majoritate a credinciosilor au intrat astfel in ceea ce s-a numit Biserica Catolica, iar in randurile ei a domnit un climat de armonie si de intelegere in ceea ce priveste invatatura si practica. Armonia se datora mai mult indiferentei, iar intelegerea era mai mult rezultatul unei spiritualitati aproape inexistente. Au existat si glasuri “dezidente”, atat in afara bisericii, cat si in interiorul ei. Ele au fost insa reduse repede la tacere, in numele unei unitati a credintei care semana mai mult cu compromisul, decat cu adevarul. “Dragostea dintai” caracteristica primului secol s-a racit in cel de al doilea si biserica, cu tot avertismentul Domnului Isus, nu s-a mai intors la “faptele ei dintai” (Apoc. 2:4-5).
Progres sub persecutie Crestinismul a inceput ca o miscare in sanul iudaismului. Cea mai mare parte a proclamarii Evangheliei s-a facut la inceput in perimetrul sinagogilor. Totusi, crestinii nu s-au alaturat evreilor in revolta lor indreptata impotriva Romei in anul 66 d.Ch., iar pe la sfarsitul primului secol, Biserica crestina functiona ca o grupare distincta si cu totul separata de viata sinagogii. Din vremea lui Nero, pana la increstinarea imparatului Constantin si la edictul de la Milan (313 d.Ch.), prin care crestinismul a primit un caracter legal, credinta crestina a fost privita oficial drept o “religio prava”, o religie decadenta, depravata, rea. Cei dintai crestini nu aveau o cladire dedicata in mod expres ca loc de intalnire si inchinare comuna. Adunarile lor se desfasurau cu precadere in case. Primele locasuri dedicate in mod special adunarii au aparut abia pe la inceputul secolului al II-lea. Prima Biserica nu a cunoscut fenomenul “denominatiilor” asa cum le cunoastem noi astazi. Asta nu insemna catusi de putin ca in sanul crestinismului primar nu s-au produs disensiuni si contraziceri. S-au produs. Aceasta nu i-a mirat prea mult, caci aveau de a face cu probleme legate de adevarul absolut, iar in acest domeniu, procesul cunoasterii era individual si legat in mod direct cu maturizarea personala.
Persecutia Crestinii nu au fost insa persecutati pretutindeni si intotdeauna. Valurile de persecutie au venit la rastimpuri, cu intervale de pace si relativa libertate. Atacurile impotriva crestinilor au avut, in general, un caracter local si au variat mult in intensitate. Istoria consemneaza zece “valuri” de persecutie a crestinilor. Este si in aceasta o confirmare a faptului ca Dumnezeu a stiut dinainte prin ce va trece biserica sa. Iata ce gasim scris in cartea Apocalipsei despre epoca bisericii aflate sub persecutie: “Stiu necazul tau si saracia ta (dar esti bogat), si batjocurile, din partea celor ce zic ca sunt Iudei si nu sunt, ci sunt o sinagoga a Satanei. Nu te teme nicidecum de ce ai sa suferi. Iata ca Diavolul are sa arunce in temnita pe unii dintre voi, ca sa va incerce. Si veti avea un necaz de zece zile. Fii credincios pana la moarte, si-ti voi da cununa vietii” (Apoc. 2:9-10).
Certificatul, va rog! Al doilea val de teroare, numit si “Marea Persecutie”, s-a dezlantuit in 23 Februarie 303, din porunca imparatului Diocletian. Galerius, mana dreapta a imparatului a fost forta malefica din spatele persecutiei si a prelungit-o chiar si dupa moartea lui Diocletian. Timp de 8 ani interminabili, decrete oficiale i-au transformat pe crestini in “dusmani ai imperiului”, i-au scos din orice slujbe oficiale, le-au confiscat si le-au ars Scripturile, le-au daramat cladirile Bisericilor, le-au arestat conducatorii si au pretins ca test de “lepadare” “ofranda adusa zeilor.” Impotriva crestinilor au fost folosite cele mai odioase forme de tortura: au fost aruncati in arene sa fie mancati de fiare salbatice, au fost arsi pe rug, injunghiati, decapitati, rastigniti, sfartecati in bucati. Toate acestea au fost insa zadarnice. Credinta crestina crestea, se latea si patrundea pana si in cele mai neasteptate locuri ale Imperiului. In anul 311 d.Ch., acelasi Galeriu, rapus de boala si aflat pe patul mortii, a dispus darea unui edict de “toleranta.” El prevederea ca “este datoria crestinilor sa se roage Dumnezeului lor pentru bunastarea noastra.”
Progresul Raspandirea crestinismului in primele secole ale erei noastre constituie unul dintre cele mai uimitoare fenomene din toata istoria omenirii. Care a fost oare secretul reusitei primilor crestini?
Mult mai mult decat o simpla cladire Dupa disparitia apostolului Pavel din arena n-au mai aparut alte mari “personalitati” insarcinate sa colinde lumea cu Evanghelia. Dumnezeu a schimbat metoda si a raspandit “vestea buna” prin intermediul unei adevarate “armate de furnici”, credinciosi anonimi si nebagati in seama, ale caror nume au disparut de mult in uitare.
Spre orase! Ce era “deosebit” in felul lor de vietuire? Intr-o scrisoare de aparare a crestinilor indreptata catre Cezarul Antonius Pius, Iustin Martirul, renumit teolog crestin din vremea aceea, ii descrie pe crestini in urmatoarele cuvinte:
Prin contrast, crestinii se prezentau ca martori ai unui Dumnezeu viu si binevoitor, mai mult decat dornic sa-i primeasca pe toti la Sine, asemeni unui Tata iubitor gata sa poarte de grija tuturor copiilor Sai. Aceasta ideie “revolutionara” reaseza demnitatea in inimile sclavilor si readucea responsabilitatea in mintile celor coplesiti de resemnarea paralizanta si fatalista. O certificare indirecta despre acest aspect s-ar putea sa existe in misterioasele patrate de cuvinte latine care au fost dezgropate de arheologi in diferite locuri presarate din Anglia pana in Mesopotamia. Doua au fost gasite in Pompei, ceea ce le dateaza inainte de anul 79 d.Ch. cand orasul a fost distrus de lava vulcanului din apropiere. Cuvintele pot fi citite si dinainte inapoi si dinapoi inainte pe orice rand sau coloana.
Literele pot fi rearanjate sub forma unei cruci cu mesajul: “Paternoster” (“Tatal nostru” in limba latina). Literele A si O raman pe afara, cu semnificatia de alfa si omega, inceputul si sfarsitul alfabetului grec, unul din numele Domnului Isus in textul Noului Testament. (vezi pagina urmatoare)
Facere de bine si rugaciuni
Tot cam pe atunci, imparatul Iulian, supranumit si “apostatul”, a vrut sa revitalizeze inchinaciunea pagana la zei. Din scrierile lui ne-a ramas aceasta apreciere facuta la adresa crestinilor:
La prima vedere, crestinii de atunci pareau slabi si fara putere, o tinta usoara pentru batjocora si ridiculizarea publica. N-aveau avere, nu aveau cladiri, nu se bucurau de pozitii sociale inalte, n-aveau aprobare legala, nu aveau asentimentul oamenilor de cultura si arta. Mai mult, dupa ce au fost alungati din sinagogile evreiesti, crestinii au pierdut si suportul milenar al unei religii cu traditii. Credinta, dragostea si nadejdea. Acestea au fost tainele Bisericii crestine, elementele temeliei pe care s-a construit mai tarziu ceea ce numim astazi admirativ “cultura occidentala.” Crestinii au atras in mijlocul lor oameni din toate clasele si straturile sociale. Aceasta era in contrast izbitor cu practicile sociale ale vremii. In anul 217 d.Ch., un fost sclav, care trudise din greu in mina, a ajuns sa fie promovat ca episcop al Romei. Numele lui: Callistus.
“Trimiteti-mi scrisorile si ... darurile voastre!” Unul dintre cele mai vechi documente crestine “Didache”, un fel de manual pentru viata si organizarea Bisericii, contine un avertisment impotriva predicatorilor itineranti care apar din senin si se grabesc mereu sa ceara bani pentru cele mai diverse scopuri. Un autor satiric, Lucian, ii ironiza pe crestini pentru usurinta cu care se lasa pacaliti de tot felul de sarlatani care-i storc de toate resursele financiare. Lucian consemneaza un caz notoriu pe atunci. Un anume Peregrinus, filosof de profesie, reusise, pana ce a fost dat de gol, sa atraga o mare multime de urmasi (si o considerabila avere) din sanul comunitatii crestine. Instinctul sau de actor inascut si dorinta de celebritate l-au facut sa piara in mod spectaculos: Peregrinus si-a dat singur foc la sfarsitul jocurilor Olimpice din anul 165 d.Ch.
Pastorul din umbra |