Miscari de innoire in Biserica Ortodoxa

Cine citeste cartea Apocalipsei isi va da repede seama ca Dumnezeu se ingrijeste personal de Biserica Sa. Bisericile locale pomenite in primele capitole ale cartii nu seamana nici una cu cealalta, dar fiecare are privilegiul de a fi in atentia lui Dumnezeu si de a primi un mesaj personal adecvat din partea Domnului Isus. Tot asa stau lucrurile si cu Biserica Ortodoxa din Romania. Dintre miscarile de trezire spirituala, mai mult sau mai putin locale, mai mult sau mai putin luate in seama de istorici, vom aminti aici de miscarea cunoscuta sub numele de "Oastea Domnului."

Exista o frumoasa simetrie istorica intre aceasta miscare de reinnoire spirituala din Romania si o alta, petrecuta in Anglia si intrata in istorie sub numele de "Salvation Arm]" (posibil de tradus prin "Oastea Mantuirii" sau "Armata Salvarii"). Wi una si cealalta s-au nascut intr-un climat de apatie religioasa si de decadenta spirituala, cand Biserica era mai mult caracterizata de ceremonii liturghice decat de vitalitate si preocuparea de a se ingriji de sufletele oamenilor.

In Romania, imprimavararea crestina a venit uneori din "import" prin activitatile misionare ale "evanghelicilor" protestanti sau neoprotestanti. Miscarea "Oastea Domnului" a fost si continua sa fie o "trezire spirituala" nascuta in sanul Bisericii Ortodoxe.

Pentru o scurta istorie a "Oastei Domnului" vom reda mai jos prelegerea pastorului Adolf Nova\, tinuta in 1998 cu ocazia conferintei "Lumina pentru rasarit" din Germania.

"Cine se intereseaza de istoria spirituala a Romaniei constata ca anii care au urmat imediat dupa primul razboi mondial au fost o perioada a multor inceputuri.

In 1922, calugarul ortodox Dumitru Cornilescu a terminat traducerea Bibliei, lucrarea a devenind mai tarziu foarte cunoscuta.

In acelasi timp, preotul Tudor Popescu L-a predicat in Bucuresti pe Christos asa cum ajunsese el sa-l cunoasca prin pocainta si prin nasterea din nou, respectiv prin studierea Bibliei.

In acelasi an, viata spirituala din cadrul Bisericii Ortodoxe a inceput sa se invioreze si in Transilvania, mai exact in Sibiu. Toate aceste evenimente au lasat urme pana in ziua de azi, poate si din cauza ca au fost marcate de suferinte si de grele incercari.

Lupta pentru viata spirituala

Infiintarea si dezvoltarea Oastei Domnului este legata inseparabil de fondatorul ei, preotul Iosif Trifa. El s-a nascut in ziua de 3 Martie 1888 in satul Certege, judetul Turda, in Transilvania si a studiat teologia ortodoxa la Sibiu. Aici, la Academia Teologica din Sibiu, a fost mai tarziu si profesor.

Dupa ce s-a casatorit, a slujit 10 ani ca preot. Intre anii 1912 si 1918, lui Trifa i-au murit trei din cei patru copii si deasemenea si sotia. Au fost ani grei, care l-au pregatit insa pentru lucrarea de mai tarziu.

In 1920, Iosif Trifa isi publica prima sa carte, sub titlul "Spre Canaan."

In 1922, mitropolitul Balan ii propune sa faca parte din redactia gazetei bisericesti "Lumina satelor." Un an mai tarziu, Trifa a publicat in aceasta revista o chemare arzatoare la o innoire spirituala in toata tara. Autorul era nemultumit de starea spirituala a poporului roman si a preotilor lui. De asemenea, Trifa s-a gandit (critic) si la sine. In cartea "Sa crestem in Domnul", Trifa a scris: "Multi ani am fost si eu un om lumesc. Chiar ca preot de tara, eram intr-o buna parte un om lumesc. Traiam si eu in judecata nebuna ca sunt preot numai cand sunt imbracat in haine de slujba; incolo sunt si eu om care trebuie "sa-mi traiesc viata." Aceasta cumplita judecata, care - durere! - se mai tine si azi, ma impartea in doua: in omul de la altar si in celalalt, de prin sat si de pe la petreceri. Ce nebunie! Lumina era pusa sa locuiasca impreuna cu intunericul. Slavit sa fie Domnul ca nu m-a lasat sa pier in aceasta nebunie de suflet amagitoare. Am inceput sa ma trezesc la o viata noua."

Aceiasi regenerare duhovniceasca si-o dorea pentru intreaga tara. El scria: "Romania se afla intr-o robie umilitoare. Naravurile noastre sunt stricate ... Prin furtunile pline de otrava ... ni s-a inveninat credinta, ni s-a pierdut dragostea si ni s-a umplut sufletul de otrava pacatului ... Ea este aceea care a golit bisericile de oameni si sufletele de credinta."

Solutia vazuta de preotul Trifa a fost intr-o pocainta interioara: "De ne vom opri, de ne vom ridica si noi ca fiul cel ratacit din Evanghelie si de vom pleca spre Casa Tatalui ceresc (...) La temelia noii randuieli din sat - din tara - trebuie pusa teama de Dumnezeu si ascultarea de Cuvantul Lui. Numai o singura doftorie poate da lumii si tarii noastre sanatatea si mantruirea: sa se intoarca oamenii si popoarele la Isus."

Aceasta framantare sufleteasca a crescut tot mai mult. In preajma Anului Nou 1923, preotul Trifa si-a analizat viata traita pana atunci, in mod special slujirea lui ca preot. Profund intristat si nemultumit, a constatat ca viata sa, ca si a celorlalti oameni, nu era marcata de rugaciune si evlavie, ci de datini pagane intunecate. Oamenii traiau in chefuri si in destrabalari rusinoase. Pe sub fereastra casei sale tocmai trecea un card de betivi, care ragneau de rasuna intreg cartierul. S-a simtit indemnat sa scrie un articol la revista tocmai pe aceasta tema. In mod spontan, a ingenuncheat la masa sa de scris si a marturisit:

"Doamne, Dumnezeule! Ne copleseste rautatea ... ne biruie intunericul ... ne ineaca potopul faradelegilor ... se scufunda oamenii in pieire sufleteasca ... Da-ne Tu, Doamne, putere mai multa in lupta contra intunericului si a Diavolului ... Vino, Isuse Doamne, caci iata s-a facut furtuna in marea vietii noastre."

In aceasta stare de zdrobire sufleteasca, preotul Iosif Trifa s-a decis sa cheme oamenii la pocainta si la lupta impotriva raului. Aceasta chemare spre tara a rasunat in Nr. 1/1923 al gazetei "Lumina satelor":

"Veniti sa faceti o intrare crestineasca in anul cel nou. Avem noi, romanii, doua mari pacate care mai ales ne strica sufletul si traiul crestinesc: sudalma si betia. Veniti sa facem o hotarare si o intovarasie de lupta impotriva lor, ca sa le scoatem din casa noastra, din traiul nostru si al vecinilor nostri."

Mii de oameni au urmat aceasta chemare: tarani, muncitori si intelectuali. Cu aceasta au fost puse temeliile Oastei Domnului."

Programul si realizarea lucrarii

"Preotul Iosif Trifa a definit sarcina Oastei Domnului astfel: " ... aflarea si vestirea lui Isus cel rastignit." Aceasta formulare era o veritabila "declaratie de razboi sufletesc contra intunericului si a rautatii" din partea unei "armate care lupta sub steagul si conducerea lui Isus Biruitorul."

Despre programul Oastei Domnului, preotul Trifa a scris: "Isus cel rastignit - acesta a fost programul meu in toti anii de Oaste si acesta este programul Oastei Domnului. Nu este un program nou. L-am aflat gata de la dumnezeiescul apostol Pavel."

Doua lucruri au fost importante pentru Trifa: apostolatul laic (astazi am spune "preotia generala") si voluntariatul duhovnicesc ("Deoarece orice suflet care L-a aflat cu adevarat pe Domnul se face vestitorul Domnului"). Trifa scrie: "Yinand cont de permanenta ofensiva a iadului, un ostas al Domnului trebuie sa fie "un ostas activ, luptator", un "mare viteaz", capabil sa atraga si pe altii in lupta cea mare a mantuirii sufletelor."

In anul 1929 s-au cumparat tiparnite, a fost infiintata editura si a fost deschisa libraria miscarii Oastea Domnului. Trifa a scris: "Tiparul este o mare putere a vremurilor noastre, care trebuie atrasa in slujba Domnului."

In cei 15 ani de activitate, preotul Trifa a publicat gazeta in sase numere saptamanale cu un total de 20 de milioane de exemplare. Pe langa acestea, au mai aparut inca 12 calendare, care au ajuns, partial, pana la 5 editii, cu un total de 1,32 milioane de exemplare.

Tipariturile s-au dovedit foarte eficiente. Tractatele si brosurile au ajuns in cele mai indepartate colturi ale tarii. Efectul a fost ca, pe alocuri, carciumile de la sate au fost inchise si transformate in case de adunare ale Oastei Domnului. Iata un citat dintr-o scrisoare adresata preotului Trifa: "Preacucernice parinte si semanatorule de lumina - scrie un taran din Transilvania - "Va fac cunoscut ca, dupa ce s-a infintat Oastea Domnului si la noi, in Poiana Marului, judetul Brasov, un carciumar de aici, cu numele Ioan Enescu, la staruintele cuvioasei sale femei, care este o inima buna si a fost cea dintai in Oastea Domnului, a lasat carciuma si localul acela care era pus in slujba Diavolului, l-a curatit si impodobit frumos si l-a pus in slujba Domnului. Localul acela, unde se vorbeau vorbe urate si murdare, sudalme, certuri, batai, astazi este plin de rugaciuni si cantari duhovnicesti."

Batranii si tinerii au marturisit ca prin cartile, brosurile si gazetele lui Iosif Trifa au venit la credinta vie in Isus Christos. Numarul membrilor Oastei Domnului a crescut formidabil."

Opozitia - lupta de exterminare

Primavaratica miscare a Oastei Domnului a socat ierarhia Bisericii Ortodoxe. Din pacate, in loc sa se bucure si sa cunoasca "ceasul cercetarii", Biserica Ortodoxa a reactionat negativ la succesul preotului Iosif Trifa. Iata ce scrie Adolf Nova\:

"Numarul de mebrii din ce in ce mai mare ai Oastei a nelinistit conducerea Bisericii Ortodoxe, mai ales pe mitropolitul de la Sibiu, Nicolae Balan. Din invidie, preotul Trifa a intrat in dizgratia ierarhilor. Mitropolitul a inceput sa raspandeasca banuieli murdare si calomnii la adresa lui Trifa. Cand acestea nu au avut efectul scontat, Biserica Ortodoxa a trecut la lupta pe fata impotriva Oastei Domnului. Aceasta lupta a durat ani in sir. Preotul Trifa a fost reclamat, tipografia a fost confiscata de Biserica Ortodoxa. Culmea acestei campanii de persecutii a fost acuzarea lui Trifa inaintea Sfantului Sinod. In cele din urma, (ca si Luther in Germania catolica) preotul Iosif Trifa, unul dintre cei mai buni fii ai crestinismului din Romania, a fost excomunicat.

(Prin aceasta, ierarhia ortodoxa refuza o inoire din interiorul Bisericii, impingand un numar mare de doritori de spiritualitate sa se indrepte spre Bisericile evanghelice - n.a.)

Sub necazul sufletesc, boala trupeasca, de care Trifa suferea deja de cativa ani, s-a agravat foarte mult. Acuzatiile si banuieliile din partea Bisericii Ortodoxe i-au inrautatit foarte mult suferinta. Au urmat ani grei in care, in ciuda tuturor impotrivirilor si fara inlesnirea unor spatii corespunzatoare pentru editura, Trifa a continuat sa tipareasca carti si gazete. Atacul Bisericii Ortodoxe a continut chiar si atunci cand Oastea a gasit un alt redactor pentru tiparituri. In Februarie 1938, lupta parintelui Trifa pentru mantuirea neamului romanesc s-a terminat. Dumnezeu l-a luat acasa in slava. Ura Bisericii Ortodoxe nu s-a potolit nici macar inaintea sicriului: hainele preotesti au fost smulse efectiv de pe trupul mort - si numai dupa aceea s-a dat voie ca Trifa sa fie ingropat!

Ceata crestinilor ortodocsi treziti la credinta vie avea insa sa continue sa activeze. Din pacate insa, dupa cel de al doilea razboi mondial, alaturi de Biserica Ortodoxa, impotriva Oastei s-a napustit un nou instrument de represiune: Statul comunist."

Complicitatea dintre Republica Populara si Biserica Ortodoxa

"In anul 1948, la insistentele Bisericii Ortodoxe, autoritatile de Stat interzic activitatea Oastei Domnului. Legea aferenta nu a fost insa publicata niciodata. Chiar si asa, in tara au inceput arestarile: Cornel Rusu (Simeria) si Traian Dorz (Beius), talentatul poet crestin si colaboratorul apropiat al preotului Iosif Trifa, au fost condamnati la ani grei de temnita. Traian Dorz a fost eliberat in 1952, insa numai pentru cateva luni, dupa care a fost inchis din nou. Inchisorile au inceput sa se umple de membrii ai Oastei Domnului.

In anul 1954 a urmat un al treilea val de arestari, oamenii fiind eliberati apoi in anul 1958.

Conditiile din inchisorile comuniste au fost inumane. Beton gol, priciuri goale, multe si ele din beton; iarna fara incalzire, mancare putina si nehranitoare si, peste toate, o tortura caineasca. Pe durata interogatoriilor, tortura era zilnica.

(Acestia au fost anii de teroare stalinista cand s-au intalnit in inchisori cei mai buni fii ai Romaniei. Crestinismul a avut atunci multi reprezentanti intre martirii neamului: preoti greco catolici, preoti ai Oastei, pastori baptisti, lutherani si membrii din majoritatea confesiunilor crestine au facut atunci "Academia crestina a suferintei." In exterior, ierarhia Bisericii Ortodoxe tinea slujbe de proslavire a "noii puteri a poporului" - n.a.)

Eliberat a doua oara din inchisoare, poetul Traian Dorz a fost somat de autoritati sa inceapa actiunea de "legalizare" a miscarii Oastea Domnului. Au urmat o serie intreaga de vizite la Bucuresti si intocmirea unor liste cu conducatorii miscarii. Cand autoritatile s-au declarat multumite de listele alcatuite de Traian Dorz a urmat ... arestarea! Toti conducatorii miscarii Oastea Domnului au fost arestati in ziua de Craciun a anului 1958. Au urmat apoi alte arestari. Un total de peste 500 de lideri ai Oastei au fost aruncati in puscarie. (Biserica Ortodoxa isi rezolva treburile murdare cu ajutorul Statului! - n.a.)

Sub presiunile politice venite din vest, a urmat o amistiere generala si membrii Oastei au iesit din inchisori in anul 1964.

Chiar si pe timpul in care conducatorii ei erau in inchisoare, Oastea Domnului a continuat sa existe si sa se manifeste. Aflata acum in "ilegalitate" miscarea a continuat sa-si vada membrii arestati si inchisi. De obicei, conducatorii locali erau arestati, iar crestinii surpinsi in adunari erau amendati cu mari sume de bani. Doar in 1967, 40 de familii au fost amendate de doua ori: o data cu 40.000 de lei si a doua oara cu 60.000 de lei. Salariul mediu al unui muncitor era atunci de 2.000 de lei.

Denuntati de preotul local, membrii Oastei erau luati sub supraveghere de autoritatile de Stat si sicanati la locul de munca. Toti traiau acasa cu teama perchezitiilor. Nicolae Moldovan, talentatul compozitor al Oastei (trecut ulterior la Biserica Baptista) a fost perchezitionat in 1971, 1973, 1976 si 1977. Pentru ca a continuat sa fie activ in lucrarea crestina, Nicolae Moldovan a fost arestat, judecat si condamnat la 13 ani de detentie (din care a trebuit sa stea in inchisoare "numai" sase ani).

Traian Dorz, care a scris peste 15.000 de poezii, grupate acum in 28 de volume, si alte 46 de carti de meditatii la textele biblice, de istorioare pentru copii, etc., a fost condamnat de sase ori si a petrecut in total 17 ani in diferite inchisori. Dintre cei 17 ani, 12 ani a stat inchis fara sa fi existat vreo sentinta judecatoareasca! (Statul comunist se ferea sa faca publicitate persecutiei- n.a.) Privit ca lider al Oastei Domnului, Traian Dorz a fost silit sa traiasca sub domiciliu fortat majoritatea anilor. Ultima lui arestare a avut loc pe 3 August 1981. La varsta de 67 de ani, el a fost condamnat atunci la "doar" 2 ani de detentie.

Dupa sase luni a fost insa eliberat din nou. Opt ani mai tarziu, la 29 Mai 1989, Traian Dorz a murit la spital, fara sa mai apuce sa vada "schimbarea" politica din acel an."

(Arestarile si supravegherea neincetata l-a care a fost supus Traian Dorz au fost elementele unei campanii de teroare prin care Statul comunist a facut un serviciu Bisericii in schimbul complicitatii ei politice. - n.a.)

Specificul Oastei Domnului

"Miscarea Oastea Domnului a tinut pana in ziua de azi de cele patru puncte principale. La adunarile lor este vorba in esenta de:

1. Cuvantarea libera (predica) cu chemarea la pocainta

2. Declamarea de poezii spirituale

3. Intonarea cantarilor religioase cu acompaniament instrumental

4. Rugaciunea libera, spontana

Toate acestea sunt lucruri care nu sunt permise in Biserica Ortodoxa. Adunarile Oastei dureaza normal pana la doua ore, in functie de numarul celor care participa in mod activ la slujba divina. Cei prezenti emana o bucurie profunda si, in acelasi timp, o teama neprefacuta de Dumnezeu. La intruniri participa un numar izbitor de mare de tineri.

In adunarile publice si in viata privata, pentru membrii Oastei Domnului Biblia joaca un rol central" Iosif Trifa a fost de parere ca: "Sfanta Scriptura nu este o carte ca oricare alta. Ea este cartea lui Dumnezeu. O carte prin care Dumnezeu sta de vorba cu noi despre planurile Sale. Biblia este o carte in care Dumnezeu isi descopera planul de mantuire."

Anii grei ai libertatii

"Dupa "revolutia" din 1989, a sosit ceasul libertatii si pentru Oastea Domnului. Biserica Ortodoxa a fost suficient de inteligenta sa-i integreze in randurile ei pe "tacutii din tara", altfel i-ar fi pierdut in favoarea altor biserici. Ici si colo, adunarile membrilor Oastei se desfasoara in cladirile bisericilor ortodoxe, insa in afara spatiului liturghiei oficiale. Integrarea a reusit numai in unele cazuri, deoarece multi preoti ortodocsi nu au nici un pic de intelegere fata de Oastea Domnului.

S-a discutat si se discuta mereu in ce masura mai pot adopta membrii Oastei obiceiurile Bisericii Ortodoxe, in special cele fara suport biblic, ca rugaciunile la sfinti si pomenile pentru morti. O parte din membrii Oastei au declarat ca nu pot ramane in sanul unei Biserici care i-a tradat si i-a aruncat in inchisoare. Alti au ramas. O a treia parte a Oastei s-a alaturat miscarilor evanghelice, integrandu-se in biserici baptiste, pentecostale sau crestin dupa evanghelie. Imaginea de azi a Oastei Domnului nu mai este la fel de omogena ca in anii persecutiei. Ici si colo exista localitati in care ostasii s-au alaturat Bisericii Greco- Catolice.

Conducerea Oastei Domnului se afla in Cluj Napoca. Aici, membrii ei au la dispozitie cateva birouri. Mai nou, ei au si o clinica medicala cu un medic internist, un cabinet stomatologic si un medic pediatru. In scurt timp se va da in folosinta si o noua tipografie proprie.

Una din traditiile Oastei a ramas insa in picioare: la Rusalii, ostasi din toata tara vin la Sibiu si se aduna in jurul mormantului fondatorului miscarii, preotul Iosif Trifa.

(Am putea spune ca acest gest este simbolic pentru ancorarea miscarii in trecut. Pentru supravietuirea prezenta si pentru dezvoltarea viitoare, Oastea Domnului resimte nevoia aparitiei unor noi lideri, cu suficient har si personalitate pentru a da contur acestei miscari de renastere spirituala nationala - n.a.)

"Despre starea de astazi a Oastei, presedintele ei actual (in anul 1998), Suciu Vasile afirma: "Astazi, Oastea Domnului este un fenomen de masa. Din pacate, prin aceasta calitatea ei a scazut. De asemenea, ne lipsesc si conducatori binecuvantati de Dumnezeu, asemenea celor pe care i-am avut in trcut. Asimilarea de catre Biserica Ortodoxa ne-a impus un formalism rigid."

Reluand paralelismul amintit anterior, am putea spune impreuna cu Nova\ Adolf ca:

"Ceea ce a fost {esle] pentru Biserica Anglicana a fost si Iosif Trifa pentru Biserica Ortodoxa din Romania. Viitorul acestei miscari, indiferent de numarul de azi ai membrilor ei, depinde de credinciosia si de angajamentul lor fata de lucrarea lui Dumnezeu. El este Cel care i-a ocrotit in trecut prin marile lupte. Acum, Oastea Domnului trebuie sa fie confirmata de libertate."

6. IN LOC DE EPILOG

Discursul tinut in anul 1997 de domnul Emil Constantinescu, presedintele Romaniei, la ‘ntalnirea cu reprezentantii cultelor religioase din Romania este, probabil cea mai buna declaratie programatica pentru lucrarea crestina din Romania. Il redam cu mare placere si incuviintare, regretand ca un om ca dansul nu poate fi astazi un benefic "dictator" in problemele religioase:

"Prea Fericirea Voastra,

Inalt Prea Sfintiile voastre,

Excelentele Voastre,

Reverenzi Domni,

Sunt deosebit de emotionat de faptul ca ati dat curs invitatiei mele si ca ma aflu, asa cum doream de mult, impreuna cu Dumneavoastra. Poate ca niciodata aceasta sala nu a fost mai bine folosita decat in acest moment. Cred ca, la mai bine de sapte ani dupa Decembrie 1989, suntem cu totii in masura, atat dumneavoastra - ca reprezentanti si conducatori ai Bisericilor si comunitatilor religioase din Romania - cat si eu - ca reprezentant al Statului si in virtutea functiei de mediator intre Stat si societate pe care mi-o ‘ncredinteaza Constitutia - sa degajam problemele de fond pe care aceste relatii le pun inaintea noastra, a tuturor.

N-as vrea insa ca intalnirea de astazi sa fie privita ca un dialog conventional de tip bilateral, ‘n care doua parti stau fata in fata, sustinandu-si fiecare punctul de vedere si confruntandu-si opiniile. Acum, dupa alegerile din noiembrie anul trecut, cand o noua echipa politica este responsabila de destinele Statului si ‘ncearca sa-si asume aceasta responsabilitate potrivit unei noi etici de guvernare, hranita dintr-o filosofie politica diferita de cea care a marcat prima etapa a postcomunismului, acum putem sa ne amintim de adevarul rostit de unul din cele mai vechi texte crestine, Scrisoarea catre Diognet, adevar pe care sper ca-l vor impartasi deopotriva prietenii nostri evrei si musulmani: "Intr-o cetate, comunitatea credinciosilor nu are o adresa anume, ci este asemenea sufletului in trup, comunitatea credinciosilor nu este o parte a cetatii, in conflict sau in acord cu alte parti, ci este tocmai ceea ce da viata cetatii.

Cu alte cuvinte, nici eu si nici actualul guvern nu vrem sa tratam Bisericile si comunitatile religioase ca pe niste institutii ca oricare altele, institutii ce promoveaza interese specifice, interese cu care noi am avea dreptul sa fim, sau sa nu fim de acord. Nu ne simtim deasupra religiei, ori in afara ei. Dimpotriva, in tot ceea ce intreprindem, pe plan politic, economic sau social, noi incercam - cu toata modestia si fara nici un fel de emfaza - sa ne orientam, in ultima instanta, dupa marile valori religioase.

Nu este pentru nimeni un secret ca familia politica din care provin eu insumi, ca si primul-ministru, ori presedintele Camerei Deputatilor de altfel, este Democratia Crestina.

Vreau, de aceea, sa va incredintez, inca o data ca interesele noastre sunt aceleasi, ca limba noastra este comuna, ca respectul pe care vi-l purtam este respectul pe care-l datoram propriei noastre traditii si propriei noastre identitati. Ne intalnim acum dupa o perioada care, pentru toti crestinii de diferite confesiuni, pentru evrei si musulmani, a fost un timp de reculegere, de meditatie, de concentrare asupra mesajului fundamental pe care-l contin toate religiile Cartii. Dupa post si rugaciune ne aflam acum in sarbatoare si n-as vrea sa incepem discutia noastra fara sa va adresez mai intai tuturor si fiecaruia ‘n parte felicitarile mele cu prilejul acestor sarbatori.

Ma intreb daca exista vreo semnificatie speciala a faptului ca marile sarbatori religioase cad, de obiecei, primavara. Ma gandesc ca un posibil raspuns poate fi gasit in capitolul 9 din profetia lui Isaia:

"Caramizile au cazut, sa zidim acum cu piatra cioplita; smochinii au fost taiati, sa punem cedrii in locul lor."

Cum afara a venit in sfarsit primavara, e timpul sa plantam cu totii cedrii acolo unde smochinii nu au dat roade. Sa construim din cea mai durabila piatra o noua intelegere intre noi. O intelegere care sa ne uneasca fara sa ne stearga identitatea.

As vrea sa incep prin a va spune cateva lucruri in care cred cu tarie. Nu ma indoiesc ca Dumneavoastra, in calitate de cei mai fini observatori ai lumii si de experti in problemele omului, ati remarcat ca m-am straduit in ultimele luni de cand imi este dat sa indeplinesc inalta misiune de Presedinte al Romaniei, sa spun adevarul, atat in tara, cat si in afara ei, atat fata de oamenii cei mai simpli. Ar fi fost cea mai cumplita greseala ca tocmai Dumneavoastra sa va ascund ceea ce gandesc cu adevarat, chiar daca adevarul in care eu cred ar putea deranja.

Vreau sa ma opresc mai intai asupra intelesului pe care-l atribui tolerantei.

Fireste, toata lumea este de acord, in principiu, cu toleranta. Dificila se arata mai ales practica tolerantei. Sunt constient de faptul ca toleranta reciproca nu este usor de realizat, doctrinele si traditiile noastre sunt uneori foarte apropiate, adesea foarte diferite. Marimea comunitatilor religioase din care facem parte nu este nici ea aceeasi. Cand vorbim, intr-un Stat de drept, despre egalitatea tuturor cultelor in fata legii, ar trebui sa o facem fara nici o urma de ipocrizie. Toate bisericile si comunitatile religioase trebuie sa se bucure, fara discutie, de aceleasi drepturi. Nu putem tolera ca aceste drepturi sa fie incalcate sau restranse intr-un caz sau altul. In acelasi timp insa, nu putem sa nu recunoastem ca exista in Romania o biserica majoritara. Ceea ce nu-i confera insa nici un privilegiu in ochii legii, dar ne obliga sa-i acordam o atentie si o reverenta speciala. La randul ei, Biserica Ortodoxa, care cuprinde imensa majoritate a cetatenilor acestei tari, n-ar trebui nici ea sa transforme aceasta pozitie intr-un titlu de superioritate. Dupa cum nici comunitatile mai restranse numeric sau intemeiate la o data mai recenta n-ar trebui sa actioneze ca si cum Biserica Ortodoxa n-ar exista. Indiferent de ponderea numerica, de vechime si de forta traditiei mi se pare ca respectul reciproc ar trebui sa ne uneasca pe toti.

Se cuvinte ca ecumenismul si dialogul intre religii sa devina in sfarsit o realitate si aceasta cat mai devreme posibil. Cat mai curand cu putinta, pentru ca ne aflam sub harul unui moment cu totul special. Trebuie sa intelegem ca Dumnezeu ne-a harazit sa traim intr-o vreme de rascruce, de care suntem inca poate prea aproape pentru a-i evalua adevarata importanta.

Judecata asupra istoriei cere, de regula, o anumita perspectiva. Uneori, cand te afli chiar acolo unde se face istoria, nu ai ragazul de a-ti da seama de unicitatea clipei pe care o traiesti.

Realitatea este ca rareori unei societati umane i-a fost dat sa se transforme atat de radical, sa cunoasca o schimbare atat de profunda ca cea care a marcat istoria romaneasca dupa Decembrie 1989. Mai cunoaste cineva, in toata istoria omenirii, un alt exemplu de iesire din captivitatea unei dictaturi atat de cumplite, cum a fost cea de tip comunist, care a facut atatea victime in numele unei ideologii care se mandrea cu ateismul ei? Sa nu lasam sa treaca acest prilej. Sa ne lasam cu totii atinsi de aceasta schimbare.

Desigur, sa nu ne pierdem credinta, convingerile si identitatea. Putem insa invata din extraordinara lectie pe care ne-au dat-o tinerii din Piata Universitatii si din Timisoara, infruntand cel mai puternic regim de opresiune cu mainile goale si cu doua idei-forta: "Cu noi este Dumnezeu" si "Vom muri si vom fi liberi." Unii au murit, altii au ramas liberi. Nimeni nu ne poate contesta ca dispunem acum de libertatea pentru care ei au cazut.

Problema este daca am stiut, daca stim si daca vom sti ce sa facem cu ea. Pe mine, aceste idei m-au marcat in chip decisiv. De aceea, va indemn sa urmam cu totii exemplul acestor tineri care au luptat pentru libertate si pentru dreptate. Suntem datori fata de ei si fata de noi insine sa parasim mentalitatea de infruntare, lipsa de atentie fata de cel de langa noi, absenta deschiderii plina de solicitudine fata de aproapele nostru, care se intampla adesea, intr-o societate democratica, sa mearga la alta biserica decat la cea pe care o frecventam noi insine. Sa nu pierdem, deci, aceasta ocazie.

Religiile si confesiunile pe care dumneavoastra le reprezentati sunt stravechi. Cele mai multe au radacini aici inca din zorii natiunii noastre.

Biserica Rasariteana si cea Romana s-au aflat aici de la inceput, mai intai nedespartite, urmand apoi un drum istoric diferit. Armenii si musulmanii convietuiesc cu romanii de cel putin sase veacuri. Reforma Bisericii Catolice a creat, in secolul al XVI-lea, comunitati luterane, calvine si unitariene, intr-o prima etapa nu numai pentru germani si maghiari, dar si pentru un anumit numar dintre romanii ardeleni. Sunt trei sute de ani de cand o parte din acestia s-au unit cu biserica Romana, pastrandu-si propria traditie liturgica si nationala. Comunitatile evreiesti incep sa participe activ la viata societatii romanesti de cel putin 200 de ani. In secolul al XIX-lea si in prima parte a veacului nostru bisericile neoprotestante au venit sa imbogateasca experienta noastra religioasa.

V-am reamintit toate aceste lucruri pentru ca din ele putem desprinde o lectie majora, cea a tolerantei. Rareori societatea romaneasca a prilejuit infruntari si persecutii pe teme religioase. Dimpotriva, Yarile Romane au fost un pamant de azil. Husitii si-au gasit aici adapost in vremea in care erau expulzati din orice alta parte a Europei, Unitarienii, urmariti pretutindeni, au dobandit in Transilvania statutul de religie oficiala.

Romania se constituie ca un caz special de convietuire. Romania are de transmis un mesaj de toleranta. De aceea, la acest sfarsit de mileniu, marcat in alte parti si pe alocuri chiar si la noi, de mesaje cu un fals continut religios, mesaje care nu au nimic in comun cu traditia abrahamica, va invit pe toti sa aprofundam propriile noastre mesaje. Caci a fi toleranti nu inseamna sa toleram agresivitatea celor care isi inchipuie ca in Romania religia este total necunoscuta. Dupa cum a fi toleranti nu inseamna nici sa toleram refuzul celor care sunt mai vechi, mai numerosi si mai puternici, de a-i lasa sa vorbeasca pe cei care, cu buna credinta, cred ca pot contribui la imbogatirea spirituala a societatii noastre. Sa nu ne prefacem deci ca nimeni n-a auzit vreodata in Romania de Evanghelie. Wi nici sa nu pretindem ca numai noi o stim pe dinafara. Altfel spus, fiecare biserica, fiecare comunitate religioasa are dreptul, potrivit propriei vocatii, sa-si aprofundeze mesajul si sa incerce sa-i convinga pe toti ceilalti de autenticitatea acestuia.

Acest drept trebuie respectat si protejat. Nu insa si actiunile de prozelitism agresiv si lipsit de respect fata de convingerile celorlalti.

Singura arma a credintei este si trebuie sa ramana cuvantul. Cuvantul, daca e rostit cu bune intentii, trebuie primit cu seninatate, chiar daca nu suntem de acord cu el. Sa nu uitam ce spunea candva, in momentul in care crestinismul se desprindea de iudaism, rabinul Gamaleel: "Daca un lucru este de la Dumnezeu, va ramane. Daca nu, va trece."

Religia a fost o forma de rezistenta fata de totalitarism, un mod de a afirma primatul constiintei fata de ingerintele politice. In proportii diferite, toate comunitatile confesionale din Romania au avut martirii si marturisitorii lor. Inchisorile comuniste au strans laolalta calugari ortodocsi si episcopi catolici sau greco-catolici, rabini si pastori, parohi evanghelici si predicatori neoprotestanti. Nimeni nu a fost scutit de suferinta. De aceea, socotesc ca nimeni n-ar trebui sa transforme aceasta suferinta intr-un privilegiu exclusiv. Au fost, este drept, si compromisuri, mai mici sau mai mari, ale unor autoritati ecleziastice. Dar, in materie de credinta, statisticile nu au nici o relevanta. In ochii lui Dumnezeu un om este la fel de pretios ca o intreaga cetate. Sa nu fim mai severi decat Dumnezeu care, sa nu uitam, a fost candva de acord ca un oras intreg merita crutat daca locuiesc in el fie si numai zece drepti.

Nu putem, de aceea, in mod legitim si cu constiinta impacata, sa discriminam pe cineva in mod pozitiv. Societatea romaneasca este acum incordata la maximum. Costul reformei intarziate este imens. Costul acesta, sa nu uitam, nu este platit de la buget, ci de catre oameni. Sa nu adaugam poveri noi pe umerii compatriotilor nostri. In cei cincizeci de ani de totalitarism s-a strans un sir nesfarsit de nedreptati. Au fost confiscate biserici si scoli pentru a fi date altor culte, sau pentru a li se schimba pur si simplu destinatia. Episcopi, preoti, pastori, rabini, calugari si calugarite, ori simpli credinciosi au fost inchisi pentru ceea ce erau si pentru ceea ce credeau. Echilibrele sociale, asa cum fusesera ele asezate de veacuri au fost rupte si aranjate intr-un mod diferit. Astazi putem reforma economia, putem reorganiza societatea, dar asupra timpului care s-a scurs nu mai avem nici o putere.

Statul de drept este, fara indoiala, un stat al dreptatii. Iar dreptatea potrivit celei mai simple definitii, inseamna a da fiecaruia ce este al sau si ce i se cuvine. Wtiu ca marea problema cu care se confrunta, aproape fara exceptie, cultele din Romania este problema refacerii patrimoniilor comunitare. Calea acestei refaceri este in mod fundamental calea restituirii.

Nu este insa vorba despre o cale usoara. Infinite probleme juridice, politice si interconfesionale se afla in miezul acestei operatiuni. Nu se pot repara in cateva luni nedreptati si frustrari acumulate de-a lungul catorva decenii.

Restituirea bunurilor comunitare este, nimeni nu poate tagadui, un proces aflat in plina desfasurare. Un proces delicat, care trebuie sa impace si sa indrepte, nu sa dezbine, sa complice si sa adauge noi tensiuni. Primul pas este facut. Ministerul de Interne a deblocat arhivele comunitare, ce vor fi restituite proprietarilor lor legitimi. Chestiunea bunurilor imobile nu va putea fi insa rezolvata de o maniera satisfacatoare decat dupa elaborarea si adoptarea Legii patrimoniului.

Viziunea dupa care se conduc legiuitorii in ceea ce priveste patrimoniul public, national si local, este una a descentralizarii. Statul de drept nu trebuie sa repete eroarea statului totalitar, aceea de a se manifesta ca judecator suprem, care confisca si distribuie in functie de propriile sale interese, ori de telurile aliatilor sai vremelnici. Responsabilitatea restituirii trebuie sa revina, intr-o logica stricta a subsidiaritatii, comunitatilor locale. Pentru ca, uneori aceste comunitati se confunda cu comunitatile confesionale. Ele trebuie sa judece ce este drept si ce se cuvine fiecaruia. Statului de drept nu-i revine decat rolul de a stabili cadrul legislativ in care comunitatile vor avea libertatea sa lucreze la rezolvarea propriilor probleme si litigii. Statutului nu-i apartine decat sarcina de a formula in norme de drept vointa politica de a face dreptate si de a pune la dispozitie instantelor competente mijloacele prin care dreptatea sa se faca efectiv.

De altfel, o regula constitutionala elementara cere ca Statul intemeiat pe democratia reprezentativa sa nu intervina, altfel decat prin sprijin si subventii, in problemele care ating Bisericile sau raporturile dintre dife-ritele confesiuni. Statul de drept isi asuma deja imensa responsabilitate de a sustine financiar toate cultele intr-o epoca de drastica austeritate bugetara. Atat eu, cat si Guvernul si Parlamentul intelegem ca nu putem sa privam bisericile si comunitatile religioase de ajutorul pe care-l constituie subventionarea salariilor slujitorilor de cult. Este modul nostru de a asigura demnitatea bisericilor si comunitatilor, de a le arata - fara demagogie, la modul cel mai concret si fara a cere ceva in schimb - respectul pe care credem ca-l merita.

Restituirea integrala, reparatiile totale sunt un ideal extrem de greu de atins. Nu cred ca ma insel atunci cand afirm ca o asemenea restituire globala nu a fost niciodata posibila in istoria mai apropiata sau mai indepartata.

Deoarece nu avem, in ultima instanta, de-a face cu ziduri, fie ele de biserici, scoli, manastiri, congregatii sau institutii. Problema restituirii este o problema a oamenilor care se afla intre aceste ziduri. Cineva se va simti intotdeauna nedreptatit si cred, cu tot respectul, ca nimeni nu este mai putin chemat decat o biserica sau o comunitate religioasa sa se manifeste ca un creditor implacabil. Tocmai pentru ca in inima oricarei credinte se afla omul.

Se spune - si cred ca toata lumea va fi de acord - ca toate drumurile Bisericii duc catre om. Bisericile si comunitatile religioase nu sunt simple institutii. Bisericile si comunitatile religioase au vocatia de a lucra cu cea mai delicata si sensibila materie: constiintele si sperantele oamenilor.

Biserica, religia in general este mai apropiata de oameni decat poate spera sa fie vreodata o institutie a statului. Caci bisericile sunt oamenii insisi, cu nevoile si exigentele lor concrete. De aceea, cred ca bisericile si comunitatile religioase sunt mai bine plasate decat aparatele statului pentru a intelege mai repede unde se afla si care sunt cauzele fracturilor si dezechilibrelor sociale. Comunitatile confesionale trebuie sa se afle - spun acest lucru nu in calitate de reprezentant al Statului, ci ca persoana care face parte din biserica - in prima linia a razboiului, vazut si nevazut, pe care-l ducem impotriva suferintei, nedreptatii, bolii, violentei si tuturor celorlalte maladii ale societatii noastre.

De sapte ani, religia si-a recapatat locul central in societatea romaneasca. Bisericile si comunitatile sunt prezente la toate evenimentele majore ale vietii publice romanesti. Sunt consultate de fiecare data cand o alegere istorica trebuie facuta. La randul lor, bisericile si comunitatile confesionale trebuie sa-si asume raspunderi. Consider, cu tot respectul, ca aceste raspunderi nu se opresc la poarta lacasului de cult. Oamenii bisericii, responsabilii cultelor se cuvine sa mearga, potrivit propriei traditii si vocatiei lor specifice, acolo unde oamenii au nevoie de ei: in spitale, in inchisori, in camine de batrani, in asezaminte pentru orfani si copii abandonati, in institutii pentru handicapati, in unitati militare. Oamenii bisericii si responsabilii cultelor trebuie sa mearga acolo unde copiii strazii au nevoie de ei, trebuie sa se gandeasca acum la cei din pacate multi, pe care reforma ii va lasa temporar fara lucru. Altfel zis, cred ca oamenii bisericii, slujitorii comunitatilor nu trebuie sa astepte ca oamenii sa vina la ei. Menirea lor este aceea de a pleca in cautarea oamenilor, oriunde sunt chemati de acestia.

In aceste zile ale Pastelui, bucuria mea nu a fost deplina. Caci aceste zile au fost zguduite de omoruri, de talharii, de violuri. In aceste zile, in care toti eram sortiti bucuriei, semeni ai nostri au cazut victima violentei irationale si patimilor necontrolate ale unor concetateni ai lor. Este acum evident pentru toata lumea ca dispozitivul de represiune a criminalitatii cu care este dotat Statul de drept functioneaza din plin. Ca niciodata parca, organele de ordine isi fac datoria. Justitia se pronunta fara intarziere atunci cand e vorba de atingerea demnitatii si integritatii persoanei. Inchisorile noastre sunt de trei ori mai pline decat capacitatea lor. Pericolul, exagerand putin fireste, este ca o mare parte din preoti sa devina preoti de inchisoare. Mi se pare ca unul din rosturile slujitorilor cultului este tocmai acela de a-i impiedica pe semenii lor sa ajunga in astfel de locuri.

In calitate de presedinte imi doresc o prezenta mai activa a reprezentantilor bisericilor si comunitatilor religioase in toate instantele societatii civile, in toate organismele statului si, in primul rand, in scoala. Functia educatiei religioase am redescoperit-o dupa 1989. Bisericile sunt prezente in scoli. Sunt mandru ca in urma cu ani, ca rector al Universitatii din Bucuresti, am luat initiativa de a integra in institutiile de invatamant superior facultatile de teologie. Nu numai cele ale Bisericii Ortodoxe, dar si, intr-un spirit ecumenic, facultati de teologie catolica, greco-catolica sau baptista. Confesiunile sunt astazi active in sistemul nostru educational la toate nivelele. Lor le apartine acum sarcina de a valorifica la maximum aceasta oportunitate, de a-si transmite si perpetua credinta si traditiile.

Mi se pare ca, analizand cu luciditate tot ce s-a facut vreme de sapte ani, tot ceea ce am incercat sa acceleram de sase luni, relatiile dintre biserica si Stat - si folosesc in mod generic termenul biserica - sunt astazi global mai bune decat au fost vreodata. Ceea ce nu inseamna ca trec cu vederea probleme care inca exista si care sunt departe de a fi usoare si usor de rezolvat. Ele se refera, in primul rand, la chestiuni patrimoniale. Vreau sa va reamintesc insa ca numai statul totalitar este statul tuturor posibilitatilor, este statul care, intr-o buna zi, poate decide discretionar sa atribuie, sa confiste si sa redistribuie. Statul de drept este un stat care nu poate actiona decat prin lege. Dreptatea sa este o dreptate care ia in calcul, in permanenta, vointa cetatenilor, a tuturor cetatenilor; a majoritatii, ca si a minoritatilor. Caci cetatenii, prin alesii lor, fac aceste legi. Nimeni nu se poate substitui suveranitatii cetatenilor. Nimeni nu poate recurge, chiar si cu bune intentii, la acte brutale de vointa. Statul de drept este un stat al deliberarii, al consultarilor, al dezbaterilor, iar deliberarea cere timp. Cere sa fie ascultate toate partile, cantarite toate argumentele, evaluate toate riscurile, evitate toate nedreptatile.