emigrant3

EMIGRAŢIA ROMÂNEASCĂ

Fenomenul emigraţiei a stârnit deja multe controverse nu numai în cercurile politice, ci chiar şi în cele mai intime straturi ale societăţii, adică la nivel interpersonal, divizând fizic şi emoţional prieteni, familii şi comunităţi. Participarea la un asemenea dialog nu este deloc simplă, nu din pricina complexităţii subiectului neapărat, ci din pricina avantajelor materiale care sunt subînţelese. Se presupune o anumită discriminare materială, una dintre părţi considerându-se dezavantajată, în lipsa unor privilegii materiale de care se bucură partea opusă. Cum adesea se întâmplă, când este atinsă problema banilor, dialogul real este sacrificat pentru păreri partizane în acord cu etica muncii şi cu stilul de viaţă practicat de individ, ca să amintim doar două dintre multiplele pârghii ale contribuţiei la un asemenea dialog.

Păreri diferite

Acuzele aruncate dintr-o parte în alta a baricadei sunt în general cunoscute şi mi-a fost dat să le aud personal din gura unor susţinători înflăcăraţi ai acestora: unii au dovedit dezinteres pentru oportunităţile de realizare profesională în apus dar alţii le-au căutat cu prea multă pasiune; unora le lipseşte “sângele rece” necesar unei hotărâri atât de radicale, preferând păstrarea habitatului originar descoperirii altora doar visate, dar alţii nu au arătat nici măcar o părere de rău când şi-au părăsit patria, plecând fără să întoarcă privirea; unii s-au complăcut cu un nivel de trai scăzut, dar alţii nu s-au mulţumit doar cu pâine şi ciorbă lungă; unii au demonstrat lipsă de iniţiativă şi de creativitate, dar alţii n-au vrut să accepte condamnarea fatalistă de a nu reuşi într-o intreprindere particulară; unii şi-au acceptat „destinul”, dar alţii au dorit oportunităţi egale între membrii societăţii; unii au supravieţuit tristei privelişti de a-şi vedea copiii subnutriţi şi bolnăvicioşi, dar alţii au dorit condiţii mai decente de viaţă pentru copiii lor. Posibil ca lista să poată continua cu alte argumente de natură religioasă sau politică, dar sper să fi amintit cel puţin pe cele mai semnificative argumente de natură socială care, din păcate, au o putere de convingere mai mare decât oricare dintre celelalte.

Alegeri dificile

Se cunoaşte prea puţin faptul că emigrarea presupune în multe instanţe circumstanţe mai puţin plăcute. Ca orice vis, şi emigrarea este însoţită de un supra-optimism orb care percepe doar elementele propice unei astfel de decizii. Pentru completarea tabloului îmi permit să atrag atenţia asupra unor aspecte extrase din experienţele unor români pe care îi cunosc personal. Am întâlnit români care au părăsit România motivând cu rezolvarea unor probleme medicale şi nu au reuşit să şi le rezolve, ci, din contră şi-au creat şi alte probleme, şi mai mari, de natură financiară. Am întâlnit români care, pentru a mânca o pâine mai bună, au muncit „la negru” printre străini (Grecia, Israel), s-au infiltrat în comunitatea europeană folosind călăuze şi, ascunzându-şi identitatea, au ajuns să muncească din greu în Europa Apuseană cu speranţa (realizabilă pentru foarte puţini) că, odată şi-odată, vor intra în legalitate şi-şi vor duce toată familia cu ei, sau vor începe o familie nouă. Am întâlnit şi dintre aceia care, după ce au fost prinşi de poliţia de frontieră, s-au îmbolnăvit mental aşteptând să scape din chingile unei monotonii terminale de lagăr. Am întâlnit români care au plecat cu acte în regulă să presteze în străinătate servicii pe care nu le-ar fi prestat niciodată în patrie, sau cărora li s-a promis un anumit standard al muncii şi s-au întâlnit cu un altul, inferior celui promis. Cunosc faptul că emigrarea este particularizată pentru fiecare caz în parte. Dealtfel fiecare ne dorim să credem că reprezentăm o excepţie, că suntem atât de unici şi de inclasificabili astfel încât nimeni să nu poată pretinde că a ajuns să ne cunoască. Ştiu că situaţiile care impun schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului sunt numeroase şi diversificate, şi că fiecare dorim să fim înţeleşi şi compătimiţi pentru fiecare decizie radicală pe care o luăm ca şi cum am fi scutiţi de responsabilitatea propriilor decizii. Se pare că, indiferent de circumstanţele luării deciziei de emigrare, aceasta nu este o soluţie instantă.

Să ne definim termenii

Ca să nu ne trezim vorbim în vânt, cred că, pentru început, este indicat să ne definim termenii. Pe cât de laborioasă, pe atât de benefică este definirea termenilor pentru tratarea oricărui subiect. Definirea presupune atât afirmaţii cât şi negaţii. Exprimăm natura unui lucru, a unui concept, sau a unei idei, descriindu-i caracteristicile intrinseci aşa cum transpar la o observaţie cât mai atentă, dar putem să îi clarificăm caracteristicile şi speculându-i diferenţele faţă de altele înrudite. Lingviştii desemnează mulţimea cuvintelor înrudite, care desemnează lucruri, concepte, sau idei apropiate, „domeniul semantic al unui cuvânt”. Permiteţi, aşadar, câteva clarificări preliminare. Atât „emigraţia”, cât şi „imigraţia”, sunt termeni specifici derivaţi din mai generalul „migraţie”. Evident, fenomenul migraţiei este cunoscut şi în lumea animală şi are motive diverse, dar întotdeauna legate de perpetuarea speciei şi de autoconservare, motiv pentru care este caracterizat de o anumită ciclicitate. Cunoaştem că insecte ca şi termitele sau albinele, migrează pentru întemeierea unei noi colonii, sute de specii de păsări şi de peşti migrează în diverse teritorii doar pentru a participa la scurta perioada nupţială, de depunere a ouălor şi de creştere a puilor, că mamifere ca rozătoarele caută alte teritorii atunci când resursele de hrană s-au epuizat în habitatul originar. Şi exemplele s-ar putea perpetua cu altele mai puţin evidente din lumea vegetală.

Prin migraţiile populaţiilor umane (exoduri) înţelegem acele deplasări în masă lipsite de elementul privării de libertate, care intervine în cazul migraţiilor controlate de stat şi sunt cunoscute ca deportări sau colonizări forţate. În aceste cazuri din urmă voinţa liberă a subiecţilor este practic nulă. Chiar dacă se poate vorbi despre motive similare migraţiilor din lumea animală, precum autoconservarea, perpetuarea familiei, sau chiar a fiinţei naţionale, ciclicitatea exodurilor este mai puţin riguroasă, întrucât fenomenele generatoare (cataclisme, războaie, molime), de cele mai multe ori, nu cunosc predictibilitatea fenomenelor naturale. Ne sunt foarte cunoscute din istorie, migraţiile unor popoare ca şi goţii, hunii, avarii, gepizii, slavii, bulgarii, mongolii, tătarii, etc., popoare întemeiate pe şaua calului, organizate ierarhic pe structuri riguroase, de orientare militaristă (hoarde), care au zguduit istoria antică târzie şi medievală. Mai puţin cunoscute din istoria antică ne sunt migraţiile “poporului mării” (filistenii) despre care mărturisesc cronicile egiptene, sau ale triburilor nomade din Orientul Mijlociu. Aceste migraţii au fost determinate tot de principiul autoconservării, deşi susţinerea lor nu a fost paşnică, ci violentă, cel puţin în faza de contact. Despre unele hoarde citim, totuşi, că s-au stabilit în mijlocul populaţiilor autohtone, renunţând definitiv la caracterul migrator (este cazul slavilor, hunilor, bulgarilor).

Câteva exemple

Printre cele mai cunoscute exemple de deportări din istoria României, deşi atât de pasional incriminată de naţionalişti mai ales datorită consecinţelor ei moderne şi contemporane, se numără şi sosirea ţiganilor în Moldova, acolo unde, după cum ne spun ţiganologii, ţiganii au fost asociaţi cu tătarii care s-au aşezat paşnic în ţară. Adevăr parţial, însă, pentru că mulţi ţigani (atenţie! Acest nume a fost iniţial un nume de ocară, motiv pentru care varianta de rromi este de preferat) au fost luaţi sclavi şi trataţi ca atare “graţie” facilităţilor comerciale ale vremii, mai ales a celor de pe piaţa turcească. Mai recent, aceeaşi etnie a avut de suferit din pricina politicii ultra-naţionaliste sprijinite de Mareşalul Antonescu şi au înfundat Transnistria, alături de evrei. Comunismul ceauşist a avut o altă soluţie pentru aceştia: pe cei dintâi i-a legat de glie, mutându-i în sate ţigăneşti, uneori şi împroprietărindu-i cu pământ (vezi comuna Zece Prăjini din jud. Ilfov), pe cei din urmă i-a vîndut pe valută forte statului Israel.

Românii, maghiarii şi saşii recalcitranţi la noua politică agrară („chiaburii”) au fost re-educaţi în „centre de cultură şi civilizaţie autentic românească” prin unghere uitate de lume din Bărăgan. Migraţia ţăranilor la oraş, în centrele industriale ale epocii de aur poate fi considerată o colonizare forţată. Similar ar putea fi considerată şi întoarcerea pensionarilor şi a şomerilor la ţară care stă mai mult sub semnul neputinţei acestora de integrare în structurile oraşului şi a unei politici coerente din partea guvernaţilor pentru sprijinirea vieţii la ţară (evident în afara câtorva eforturi sporadice).

În Europa migraţiile (sau exodurile de populaţie) se pot considera încheiate o dată cu întemeierea statelor naţionale, în a doua jumătate a sec. XIX, moment în care vastele imperii sunt dumicate în state relativ mici şi se delimitează teritorii cu frontiere relativ stabile. De acum primul duşman al migraţiei devine hotărârea de cancelarie apărată cu arma în mână de grăniceri pe fâşii tot mai largi şi mai sofisticat protejate cu tot felul de tehnologii, de la şanţuri cu apă şi garduri cu sârmă ghimpată, până la gardurile electrice, câinii de pază şi sistemele electronice moderne. Este interesant de observat că a existat o anumită sensibilitate populară în rândul maselor, deoarece marile exoduri de populaţii au precedat întemeierea de noi state. Când mişcările politice au fost mai rapide decât intuiţia populară au rezultat state cu minorităţi destul de bine reprezentate la frontiere (vezi finlandenzii din Rusia, ruşii din Republica Moldova sau maghiarii din România). Migraţii mai recente în Europa s-au înregistrat în momentul desfiinţării Federaţiei Iugoslave, iar în Asia – în pragul formării celor două state vecine şi rivale, India şi Pakistan, din ceea ce odinioară a reprezentat Indiile Orientale. Migraţiile, dacă mai există, păstrate mai ales printre popoarele cu o cultură migratoare, precum diversele ramuri ale etniei rromilor, s-au desfăşurat de acum pe teritorii retrânse în interiorul statelor.

O clarificare suplimentară tot mai este necesară. Istoria diverselor popoare mărturiseşte despre migraţii pe trasee scurte, de părăsire temporară a locuinţei pentru o vecinătate mai sigură, motivată de apariţia unor factori de insecuritate în zonă, mai ales invazii. În limba română acest tip de migraţie a ajuns cunoscut sub numele de bejenie. Imaginea atât de plastică a celui ce pleca în bejenie încă mai este conservată de expresia „şi-a pus traista în băţ”, făcând aluzie la împachetarea grăbită a unor minime rezerve alimentare şi părăsirea pripită a locuinţei. De cele mai multe ori, resursele erau suficiente doar pentru a permite atingerea unei ţinte nu foarte îndepărtate, de regulă „codrul”, care îi asigura atât protecţia, cât şi hrana necesară în perioada bejenatului. A nu se confunda bejenia cu fenomenul experimentat de sute de familii de români care şi-au pierdut apartamentele în condiţiile sistemului financiar instabil al României post-ceauşiste (vezi ingineriile financiare de tip CARI-TAS, FNI, BANC-OREX (!) şi s-au mutat la rude, suprapopulând apartamente înguste.

Şi ca să nu ne grăbim prea tare, mai putem discuta şi situaţia tot mai rar întâlnită dar deloc de neglijat în condiţiile actuale, ale suprapopulării anumitor zone în defavoarea altora, anume colonizarea teritoriilor nepopulate sau depopulate. Printre cele mai ilustre exemple din antichitate se enumeră fenicienii şi grecii antici, întemeietori de colonii în tot bazinul Mării Mediterane, sau vikingii, primii descoperitori ai Islandei şi ai Americii de Nord, ca să amintim doar câteva exemple. (Deşi sunt extrem de tentat să-i includ aici şi pe coloniştii Americilor, mă voi abţine, totuşi, de la această injustiţie.) Chiar dacă aici voinţa emigrantului este respectată, trebuie considerată şi voinţa şi dreptul la auto-determinare a celor al căror teritoriu este “invadat”. Din această cauză colonizarea Americilor de către europeni este un proces extrem de controversat care a suprimat civilizaţii nepereche, prin urmare şi de neînţeles pentru barbarii invadatori europeni. În măsura în care colonizarea este un proces liber consimţit atât de emigranţi cât şi de aborigeni, rămâne o posibilitate pentru aplicarea migraţiei. Opţiunile moderne de colonizarea a zonelor reci, a oceanelor sau a spaţiilor extra-terestre sunt provocările contemporaneităţii noastre care se înscriu exact în această linie.

Probabil o versiune individualizată a colonizării o poate constitui şi ocuparea oficiilor de reprezentare a statului sau a unor instituţii naţionale în alte ţări ale lumii. Chiar dacă indirect slujeşte unor interese particulare, misiunea de reprezentare (economică, diplomatică) aduce, cel puţin teoretic, beneficii naţiunii reprezentate. Misionarismul este un exemplu al acestei variante, misionarul fiind considerat, la modul idealist, un ambasador al lui Dumnezeu, dar la modul practic reprezentantul denominaţiunii şi al organizaţiei misionare expeditoare. O dată cu extinderea globalizării acest fenomen poate căpăta amploarea unei migraţii. Posibil ca, la nivel internaţional, să putem vorbi deja despre hoarde de diplomaţi, reprezentanţi, oameni de afaceri şi misionari care străbat meridianele zilnic. Mărturie stau zecile de companii aeriene care oferă servicii de transport 24 cu 7 (24 ore/zi, 7zile/săptămână).

Auto exilarea

În societatea democratică a contemporaneităţii noastre, aşa cum ne place să o definim, fenomenul migraţiei cunoaşte valenţe necunoscute în vreuna din societăţile anterioare. Tocmai liberul arbitru şi dreptul la auto-determinare, atât de mult exploatate de societatea sec. XX, a ridicat posibilitatea interpretării migraţiei şi ca posibilitate ultimă de sancţionare a guvernării falimentare a unei naţiuni. Fenomenul acesta nu este posibil decât în condiţiile existenţei unor subiecţi elevaţi, a unor cetăţeni cu o cultură civică şi politică înaltă. Desfiinţarea frontierelor ca şi obstacole în calea liberei circulaţii a cetăţenilor Europei Apusene (a se observa că frontierele încă nu au fost desfiinţate ca şi limită de stat) a fost posibilă numai în condiţiile stabilităţii economice din ţările semnatare şi a oportunităţilor egale de muncă şi viaţă. Practic, deşi posibilă, migraţia nu este deocamdată dezirabilă în Europa de Apus pentru că este lipsită de substanţă. Totuşi nu totdeauna a fost aşa. Istoria semnalează situaţii când migraţii temporare au fost realizate la chemarea unor lideri politici, sindicali sau religioşi care au inspirat şi mobilizat mulţimi imense pentru salvgardarea unor principii fundamentale ale comunităţii respective. Se poate da exemplu Marşul Sării organizat de Mahatma Gandhi pentru a demonstra autorităţilor britanice că sarea pe care o dă Dumnezeu este un bun comun al tuturor indienilor şi nu monopolul imperiului. Cu acel prilej, pe parcursul a 24 de zile, au fost străbătuţi peste 240 mile. Coloana, ce măsura 2 mile în lungime, îi avea în frunte pe Gandhi însuşi şi pe 78 dintre învăţăceii săi.

De observat că în toate aceste situaţii (exod, bejenie, colonizare, reprezentare oficială), subiectul care întreprinde acţiunea este motivat în ultimă instanţă de impulsul autoconservării fiinţei sale aşa cum este exprimat el la un moment dat în cultura poporului din care face parte. Uneori poate fi stimulat de militarismul de hoardă, de spiritul de grup (poate fi numit şi interese de partid/breaslă/denominaţie), de protecţia părintească de ocrotire a familiei lărgite datorată epuizării resurselor dintr-o zonă, de provocarea unei vieţi mai bune într-o zonă care promite mai mult. Stimuli de felul acesta pot constrânge nu numai grupuri ci şi indivizi, membrii ai unei comunităţi date, înspre luarea unei decizii radicale de schimbare a habitatului, ce poate contraveni atât de tranşant unei alte nevoi atât de dragi omului, nevoia de siguranţă pe care familiarismul cu locul, limba şi cultura i-a oferit-o. Totuşi individualizarea migraţiei poartă alte nume despre care vom vorbi mai jos. Aşadar, cazurile expuse mai sus nu fac obiectul interesului nostru de faţă, deşi, dacă Dumnezeu îngăduie s-ar putea să fim nevoiţi să le experimentăm. Probabil că generaţia tânără a României de astăzi este lamentabil de comodă şi disperat de indiferentă tocmai pentru că nu a cunoscut semnificaţia cuvintelor „inaniţie”, „deportare” sau „suferinţă”.

Limba română cunoaşte două cuvinte diferite pentru a descrie fenomenul migraţiei redus la scară individuală sau de familie: emigraţie şi imigraţie. În timp ce primul termen descrie fenomenul părăsirii patriei în schimbul stabilirii (temporare sau definitive) într-o altă ţară din perspectiva ţării-mamă, cel de-al doilea termen descrie fenomenul din perspectiva ţării adoptive. Astfel, un emigrant român poate deveni imigrant al Statelor Unite, sau al Canadei, sau al oricărei ţări alta decât România. Faptul că patria de origine a unui cetăţean nu se uită nici după câteva generaţii denotă nu numai importanţa recunoaşterii moştenirii genetice a fiecărui individ care i-a influenţat formarea ca persoană, ci şi considerabila diferenţă dintre cetăţenii nativi ai unei naţiuni şi cetăţenii ei naturalizaţi. Numeroase state apusene cu democraţii veritabile au demonstrat interes real pentru segmentul imigranţilor din populaţie, susţinând prin politici sociale coerente integrarea acestora în societate. Totuşi, după cum se constată în ultima vreme, revigorarea naţionalismului chiar şi în ţările cu o îndelungată tradiţie democratică (precum Olanda, Franţa şi Regatul Unit al Marii Britanii) asociată cu promovarea unor politici ferme vis-a-vis de fenomenul emigraţiei, întăreşte prezumţiile politologilor care prevăd schimbarea dramatică a politicii interne a Uniunii Europene, mai ales după 11 septembrie 2001. Există toate motivele să credem că situaţia imigranţilor, oricare ar fi ţara lor de origine, se va schimba dramatic în următoarea perioadă, iar numărul imigranţilor legali şi ilegali va scădea vertiginos. De notat că, numai în anul 2000, România a alimentat piaţa internaţională a imigranţilor cu peste zece mii de persoane, mai bine de jumătate dintre ei fiind de sex feminin, doar 20% având studii superioare şi peste 20% fiind fără studii (!).

Printre motivele de emigrare individuală sau cu familia restrânsă (cel puţin în prima fază, pentru că numai aşa permite legea emigraţiei) se pot enumera următoarele: persecuţie ideologică (politică sau religioasă), studii, schimb de experienţă (în programe finanţate de organizaţii guvernamentale sau non-guvernamentale), căsătorie (partenerul este cetăţeanul unei alte ţări), condiţii mai bune de viaţă (cu sau fără Loteria Vizelor). După câte se poate constata, încă de la prima vedere, opţiunile sunt diverse şi variază în funcţie de mai multe criterii: predictibilitate, durată, tipul avantajelor obţinute.

Emigraţia în Biblie

După câte înţelegem din Scriptură fenomenul migraţiei, se pare că există cel puţin trei situaţii când aceasta este privită dintr-o lumină pozitivă: persecuţie politică, neînţelegeri în familia lărgită, lipsa resurselor materiale. Din pricina clarificărilor anterioare nu putem lua în calcul popularea pământului de către descendenţii lui Adam (colonizare), ieşirea poporului Israel din Egipt (exod), exilul asirian al celor Zece Seminţii din Regatul lui Israel sau exilul babilonian al celor Două Seminţii din Regatul lui Iuda (ambele deportări). Îi consider exemple veritabile de emigraţie: pe Avram când pleacă din Canaan în Egipt, pe Isaac când pleacă din Canaan în Gherar, pe Işmael când pleacă din Canaan în pustia Arabiei, pe Iacov când pleacă din Canaan în Padan-Aram, pe Esau când pleacă din Canaan în Seir, pe Moise când pleacă din Egipt în Midian, pe egiptenii contemporani cu Moise care părăsesc Egiptul pentru a-i însoţi pe evrei în Canaan, pe Eli-Melek când pleacă din Iudeea în Moab, pe Rut când pleacă din Moab în Israel, pe Iefta când pleacă din Ghilad în Gherar, pe David când pleacă din Iudeea în Moab, apoi în Filistia, pe părinţii lui David care se refugiază în Moab, pe Ieroboam când pleacă din Iudeea în Egipt, pe mercenarii din garda personală a lui David plecaţi din Filistia, Grecia sau Creta la Ierusalim, pe israeliţii repatriaţi întorşi la Ierusalim din diverse părţi ale imperiului medo-persan. În multe dintre aceste cazuri emigrarea a cunoscut şi un revers, fiind doar o emigrare temporară determinată de motive politice (dizidenţă politică), economice (foamete, impozite mari, salarii mai bune) sau sociale (dezmoştenire/indezirabilitate).

Prin urmare, plecarea lui Avram din Aran, justificată prin chemare divină reprezintă un caz particular, convergent, în mod fericit, cu planul lui Dumnezeu de ridicare a naţiunii lui Israel. În cazuri ca acestea, soluţiile de emigrare colaterale sunt total neavenite, condamnate (direct sau indirect), şi sancţionate de Dumnezeu. La fel cum Avraam şi Isaac nu trebuiau să emigreze în Egipt chiar dacă era foamete în Canaan, pentru că aveau vocaţia de moştenitori ai Canaanului, nici israeliţii eliberaţi din robia Egiptului nu aveau voie să se mai gândească la întoarcerea lor în Egipt. Tocmai această puternică şi presantă conştiinţă de moştenitor al Canaanului l-a silit pe evreu să recurgă la soluţia emigrării în situaţii foarte rare, şi atunci numai cu oprobiul aproape unanim al contemporanilor lui şi cu acuzele tăioase ale profeţilor fideli lui Dumnezeu. De aici şi sugestiile damnării din istorisirea familiei lui Eli-Melek şi frumuseţea gestului făcut de Rut. Tocmai în această conştiinţă de naţiune aleasă rezidă şi greutatea dezlipirii de Ţara Sfântă. Nici batjocura publică prin dezgolirea de veşminte, jugul de la gât, sau veriga din nas, nu a făcut robia atât de grea, precum asistarea la incendierea Ierusalimului. Numai aşa putem înţelege pasiunea revărsată din strigătul surd al prizonierilor evrei de la canalele Babilonului care refuzau să dea glas instrumentelor (Psalmul 137) şi bucuria cu lacrimi a bătrânilor care revedeau puse temeliile Templului demolat cu decenii în urmă (Ezra 3).

Constatăm că naraţiunile biblice presupun calitatea de moştenitor al Canaanului pentru statutul fiecărui evreu. Conştiinţa de moştenitor al Ţării Sfinte s-a perpetuat de la o generaţie la alta, constituind baza teologică pentru reconstituirea naţiunii şi pentru repatrierea exilaţilor. Evident, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu au intrat în competiţie una cu cealaltă în momentul în care recipientul promisiunilor lui Dmnezeu s-a dovedit nevrednic de ele. Sublima rezoluţie pentru dreptatea iubitoare a lui Dumnezeu a constituit-o doctrina „rămăşiţei”, numai un grup restrâns de evrei fiind aleşi să scape de condamnarea divină şi să experimenteze împlinirea promisiunii privitoare la refacerea naţiunii. Din toate exemplele enunţate anterior mi se pare nepotrivit să construim o teologie a emigraţiei doar din naraţiunile privitoare la naţiunea lui Israel, decât în măsura în care putem demonstra că vocaţia românismului ar include şi legarea de glie prin mandat divin.

Însăşi conceptul legării de glie ar stârni animozităţi între românii, maghiarii, saşii (câţi vor mai fi), evreii şi, mai ales, ţiganii care au cunoscut dureroasa experienţa a deportării (Transnistria, Bărăgan). În plus, nu găsesc că românii ar fi fost mandataţi divin să locuiască spaţiul carpato-danubiano-pontic (chiar dacă unii istorici aşa au interpretat istoria naţională). Un astfel de românism a mai apărut la suprafaţă din când în când, propunând chiar existenţa literală a Edenului pe teritoriul României. De notat că un astfel de naţionalism este la un pas de xenofobie şi purificare etnică, minorităţile etnice fiind îndreptăţite, în cel mai fericit caz, doar la statutul de “toleraţi”, aşa cum au fost consideraţi românii de către naţiunile guvernatoare (saşii, maghiarii şi secuii) în perioada Triumviratului transilvan. Vechiul Testament, care păstrează aceeaşi pasiune pentru Ţara Sfântă, până pe ultimele pagini ale sale, are în adevăr dreptate când acuză şi sancţionează pe evrei nepatrioţi. Acuza este fundamentată teologic pe doctrina predestinării Canaanului pentru poporul evreu. Cu toate acestea, este interesant că Scriptura nu relatează despre alte intervenţii divine pentru împroprietărirea naţiunilor aşa cum se observă, în repetate rânduri, cu privire la Canaan care este luat din moştenirea triburilor canaanite şi dat în moştenirea seminţiilor israelite. Prin urmare nu se poate construi o teologie a frontierelor.

Chiar dacă nu este explicită, implicarea lui Dumnezeu în istorie nu lipseşte cu desăvârşire. A permite interpretarea istoriei lumii ca efectul unor diverse aspecte ale vieţii umane (sociale, economice, politice, religioase chiar), refuzând modelarea istoriei prin voinţă divină în exclusivitate nu contrazice nici Providenţa şi nici centralitatea lui Cristos în istoria lumii. Asemenea vieţii personale a indivizilor şi istoria lumii reprezintă teatrul pe scena căruia se încleştează intenţiile particulare ale indivizilor umani cu voinţe de rang diferit, unele inspirate de dorinţele egoiste ale lui Satan, altele iluminate de voia generală a lui Dumnezeu. Din acest motiv împărţirea teritoriilor nu este inspirată strict de o ordine preconcepută a frontierelor, ci de intenţia cu caracter general a lui Dumnezeu de a ridica „împărăţia lui Dumnezeu” cu supuşi din toate naţiunile pământului, câte vor fi ele. Din acest motiv profeţiile escatologice care privesc naţiunile sunt foarte puţin specifice.

Bunăoară cine poate demonstra că pleiada de instituţii de învăţământ universitar şi pre-universitar înfiinţate după 1989 în subordinea diverselor biserici ar avea girul voii speciale a lui Dumnezeu? Să luăm cazul unei universităţi din nord-vestul României. Iniţiată ca expresia visului megalomanic al unei universităţi creştine de tipul celei americane de la Liberty, dezvoltarea acestei şcoli a urmărit un traseu sinuos cu lupte interne pentru preluarea şi menţinerea puterii în mâna unui singur om şi a acoliţilor lui. După debarcarea grupului care a iniţiat proiectul, noua echipă a lui Negru-Vodă pregăteşte transformarea instituţiei într-o afacere de familie, încredinţând până şi cele mai neînsemnate poziţii unor oameni de încredere, cu loialităţi strict orientate înspre „conducătorul iubit”, de cele mai multe ori fiind membrii unui grup restrâns de familii. Nimic problematic dacă instituţia respectivă ar fi fost într-adevăr o afacere de familie, sau o intreprindere privată. Problema intervine în momentul în care Negru-Vodă pretinde că mânăstirea construită în nord-vestul României aparţine tuturor protestanţilor români şi pretinde contribuţii de la bugetul României pentru recunoaşterea calităţii îndoielnice a cursurilor desfăşurate sub acoperişul ei. Cine se mai poate asocia cu ambiţiile deşarte ale unui grup restrâns de interese? Tocmai de aceea, liderii unei şcoli ca acestea se vor strădui din răsputeri să menţină pe linia de plutire şcolile pe care le conduc pentru că un eşec le pune în pericol însăşi raţiunea lor de a trăi. Ei s-au confundat irevocabil cu emanaţia minţii lor însetate de putere. Evident Dumnezeu încă îi mai tolerează, aşa cum tolerează o mulţime de păcătoşi sub soare. Existenţa lor nu reprezintă neapărat un argument al preocupării speciale a lui Dumnezeu faţă de aceştia, la fel cum nici viaţa îndelungată de care se bucură unii păcătoşi nu le garantează raiul.

Emigraţia lui Israel

După această incursiune în filozofia istoriei, să revenim la cazul emigrării în literatura biblică. O dată cu Noul Testament şi cu noua ordine mondială adusă de romani, relaţia individului faţă de teritoriul natal se schimbă. În Israel rămân, totuşi, grupuri sectare care promovează legătura de glie ca nobilă reprezentare a relaţiei de fidelitate faţă de legământul cu Dumnezeu (fariseii conservatori, esenienii şi zeloţii). Pentru cei mai mulţi evrei cetăţenia romană şi privilegiile care decurgeau de aici a constituit un dat de care au beneficiat cu bucurie. În ciuda educaţiei sale de fariseu (convingere), Pavel însuşi se bucura de privilegiile cetăţeniei romane, din pricina naşterii într-o familie de cetăţeni romani (circumstanţă). Ca misionar, atât el, cât şi alte grupuri misionare din biserica primară, au fost capabili să parcurgă “trei continente” doar pentru că exista o infrastructură bine întreţinută şi o ordine mondială pentru apariţia căreia nu au făcut nimic, dar au fost îngăduite de Dumnezeu. Migrarea bisericii din Ierusalim în toată lumea romană a fost un fenomen previzibil, în condiţiile în care „marea trimitere” a fost susţinută de constrângerea renunţării la învechita mentalitate a unei naţiuni, pentru o ţară, cu o limbă şi o religie care i-a întârziat pe creştinii primului veac. Probabil că însăşi promisiunea Domnului, care recomanda creştinilor evrei persecutaţi să se replieze în diverse localităţi ale Iudeii (Mat. 10:23), a putut susţine neînţelegerile acestora cu privire la vocaţia lor misionară în afara Ţării Sfinte. Prima persecuţie a creştinilor a fost îngăduită de Dumnezeu ca şi consecinţă a circumspecţiei care încă mai caracteriza creştinismul martor al lucrării şi minunilor lui Cristos. Curând libera circulaţie prin imperiu a devenit o realitate pentru tot mai mulţi creştini astfel încât, după căderea Ierusalimului sub Titus, comunitatea creştină dispăruse în Ţara Sfântă.

De observat că apostolul Pavel şi-a definit apostolatul în opoziţie cu îngusta percepţie teritoriu-naţiune care a definit teologia Vechiului Testament, adică acea percepţie conform căreia Ţara Sfântă fusese consacrată naţiunii alese. În cele din urmă, previzibilul s-a întâmplat: naţiunea aleasă şi-a pierdut statutul privilegiat şi tratamentul preferenţial în virtutea căruia au moştenit teritoriul Canaanului vreme de generaţii. Dumnezeu Şi-a ales un nou popor care nu mai este limitat de graniţele de stat ale unui teritoriu îngust din Levant. Chiar dacă Pavel nu afirmă desfiinţarea Vechiului Testament, el clarifică ideea conformă căreia, împlinirea escatologică a promisiunilor vetero-testamentare cu naţiunea Israel este amânată (atenţie!). Interpretarea simbolică, atât de des întâlnită printre predicatorii contemporani, care asociază toate binecuvântările Israelului cu Biserica nou-testamentară, ca şi cum planul eşuat cu Israelul este reluat cu Biserica, nu este de origine paulină. Înţelegerea conceptului de „împărăţie a lui Dumnezeu” datorează mult sistemului politic inaugurat de imperiul roman. În acest context naţionalitatea nu mai contează, ci doar cetăţenia. Statutul politic al fiecărui individ este definit de calitatea de cetăţean al imperiului şi nu de locul de origine sau de limba vorbită. Similar, diferenţele de limbă sau de ţară de origine sunt cu totul eradicate şi neavenite în împărăţia lui Dumnezeu. Fără a sucomba definitiv, în Noul Testament diferenţele de limbă nu au importanţa atribuită astăzi limbii naţionale în numeroase ţări ale lumii.

Cu toate acestea, apostolului Pavel nu îi este indiferentă minoritatea evreiască oriunde ar întâlni-o, din contră, parcă îşi calibrează călătoriile misionare în funcţie de comunităţile evreieşti de pe traseu. Deşi cercetătorii moderni ai imperiului roman, admit că civilizaţia Europei din primele milenii ale erei creştine era una de sorginte mixtă, greco-romană, pentru apostolul Pavel, cele două categorii sociale care se constituiau ca ţintă a apostoliei sale erau grecii (elementul prevalent al civilizaţiei seculare) şi evreii (elementul naţional specific). Practica misionară a grupului apostolic, inclusiv a lui Pavel, declarat deschis „apostolul neamurilor”, este similară: întâi sunt vizitate comunităţile evreieşti, deloc puţin numeroase în bazinul mediteraneean, apoi sunt contactate persoane din afara sinagogii. De cele mai multe ori, aşa cum se constată din istoria bisericii apostolice (Faptele Apostolilor), convertirea păgânilor din afara cercului de contact al sinagogii este cu totul providenţial. Teoretic, apostolul îşi exprimă preferinţa pentru comunităţile evreieşti fără a-şi limita efortul evanghelistic la acestea. Cu toate acestea, întâietatea iudeilor în efortul evanghelistic nu este justificată aşa cum ar fi convenit spiritului naţionalist, ci pe baza pre-eminenţei iudilor în primirea revelaţiei (Romani 3).

Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent.

Prin urmare fundamentul naţionalismului creştin este, practic, inexistent. Revenind la situaţia românilor care au părăsit definitiv România (îmi este imposibil să-i numesc expatriaţi pentru că ei au o nouă patrie), aş putea concluziona că majoritatea exemplelor biblice care ar putea fi luate în discuţie nu sunt edificatoare, nici pentru cazurile particulare, nici pentru cazul general. Singurele cazuri vetero-testamentare relevante pentru o discuţie cu caracter general rămân Işmael, Esau, Moise, egiptenii contemporani cu Moise, Rut, Iefta, David, Ieroboam, mercenarii din garda personală a lui David. În majoritatea cazurilor sunt implicate persoane ne-israelite aflate în situaţii de criză profundă. Ca să discutăm cazurile mai puţin evidente, Işmael şi Esau reprezentau nişte ramificaţii exterioare poporului ales, Iefta era bastardul dezmoştenit al lui Ghilad cu o canaanită, iar David şi Ieroboam, ca imigranţi, erau declaraţi persona non-grata.

Emigraţia – un drept pentru oricine

Prin urmare, atât prin definiţia termenului, cât şi prin aplicaţia lui concretă în istoria umanităţii şi prin învăţătura biblică, emigraţia reprezintă o opţiune viabilă pentru fiecare persoană. Emigrarea nu este o decizie simplă, mai ales pentru creştinii cu vocaţie. Spre deosebire de creştinii de circumstanţă, în situaţii care recomandă chibzuire şi discernământ, creştinii veritabili iau în discuţie nu numai chestiunile financiare ci şi pe cele de factură spirituală, cu finalitate în creşterea spirituală. Considerăm că situaţiile concrete de viaţă pot să fie variate, de la un caz la altul, tot la fel cum procesul maturizării spirituale este specific pentru fiecare creştin în parte. Prin urmare, efectele generalizării sunt cu atât mai severe în acest caz decât în altele mai puţin importante şi cu diversificare mai mică. Este necinstit a ne permite să înfierăm decizia unor creştini de a emigra – pot să fie implicate situaţii de viaţă şi de moarte, totuşi, nu ne putem reţine zîmbetul când asistăm la justficări puerile de emigrare cu apel la doctrina Providenţei (voia lui Dumnezeu) şi la exprimări lacrimogene despre necesitatea emigrării justificând lipsurile imaginare ale unor familii înstărite. În ultimă instanţă chiar şi acestea sunt parte ale procesului formator şi cine suntem noi să validăm sau să invalidăm experienţele confraţilor noştri. În fond şi la urma urmei tot la fel de discutabile sunt şi argumentele celor care pozează în eroi ai credinţei care salvgardează moştenirea creştină în România. Daţi-mi voie să surâd comparând luptele noastre mărunte, atât de insignifiante, cu adevăratele dispute ale creştinismului autentic la început de secol XXI.

Indiferent unde am ajunge, ca şi creştini nu ne vom putea dezice de onorantul statut de ambasador al lui Dumnezeu printre semenii noştri. Deşi intuiesc că relevanţa şi eficacitatea creştinului este mult mai ridicată în ţara sa de origine, consider că mesajul creştin poate fi întrupat oriunde. În fond este datoria noastră. Suplimentar, maturizarea creştină nu este un proces de la care ne putem sustrage, la fel cum nici misiunea creştină nu este rezervată vreunei caste delegate prin punere de mâini. Toate deciziile vieţii noastre, incluzând aici emigrarea, reprezintă parte a unui mare întreg. Dumnezeu va folosi şi decizia de emigrare, chiar dacă se va dovedi nejustificată, pentru un mai mare bine al nostru. Întrebarea fundamentală este: „Eşti tu dispus să călătoreşti împreună cu Dumnezeu?” Dacă nu eşti, îmi pare rău să te dezamăgesc informându-te că deja o faci, chiar dacă în mod inconştient, încă de la naştere. În contextul românesc actual mai rămâne o motivaţie validă pentru emigrare. Dacă reuşim ca prin glasul emigraţiei noastre unite să sancţionăm conducerea falimentară, pseudo-democratică, neo-comunistă, şi batjocorirea unei ţări superbe, fie şi aşa! Să nu ne trezim, însă, că dintre toţi cetăţenii României, cei mai nestatornici şi mai incapabili să lupte cu lipsurile sunt tocmai creştinii care au mandatul şi responsabilitatea aceasta. Să nu ne imaginăm că misionarii străini vor reuşi să întrupeze Evanghelia mai bine decât noi, creştinii români. Şi chiar dacă s-ar întâmpla aşa, nu ar fi aceasta o umilire? Dacă Dumnezeu poate vorbi profetului cu sensibilitatea spirituală amorţită din pricina meschinăriei şi a interesului pentru recompense folosindu-se de o măgăriţă tâmpă, cu siguranţă El va vorbi şi creştinilor care se sustrag vocaţiei lor prin intermediul altor oameni. Cum spuneam, este o chestiune de maturitate spirituală: decizia emigrării şi consecinţele ei rămân între tine şi Dumnezeul tău! Ca sa-ţi fie mai uşor mai târziu, îţi recomand să nu-L ispiteşti pe Dumnezeu.

LAVINIU LIBERIS