II. DUMNEZEU DESCOPERITORUL

Inapoi la Cuprins

 

7. Fenomenul profetic

Evreii obisnuiesc sa spuna: “mi-a pus cuvinte in gura”, aceasta expresie insemnind: “i-a spus ce sa spuna”. Astfel, cind Ioab a trimis o femeie sa-i vorbeasca imparatului David, el i-a spus: “sa-i vorbesti asa si asa”. Si Ioab i-a spus ce trebuie sa zica” (2 Sam. 14:3). David si-a dat insa seama ca in spatele cuvintelor femeii era intelepciunea lui Ioab si a facut-o sa recunoasca: “Oare mina lui Ioab nu este ea cu tine in toata treaba aceasta? Si femeia a raspuns: “Viu este sufletul tau, imparate, domnul meu. In adevar, robul tau Ioab mi-a poruncit, si a pus in gura roabei tale toate aceste cuvinte” (2 Sam. 14:19).

Dumnezeu l-a pregatit pe Isaia pentru a-l face purtatorul Sau de cuvint. El a trimis un serafim cu un carbune luat din foc, zicind: “Iata, atingindu-se carbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este indepartata si pacatul tau este ispasit”. Am auzit glasul Domnului, intrebind: “Pe cine sa trimit, si cine va merge pentru Noi?” Eu am raspuns: “Iata-ma, trimite-ma!”. El a zis atunci: “Du-te si spune poporului acestuia...” (Isaia 6:7-9). Cind a fost trimis de Dumnezeu ca sa profeteasca, Ieremia s-a impotrivit spunind ca nu stie sa vorbeasca. Atunci, “Si-a intins mina, si mi-a atins gura. Si Domnul mi-a zis: “Iata, pun cuvintele Mele in gura ta...” (Ier. 1:9).

Intr-un pasaj similar, Dumnezeu i-a spus si lui Isaia:

“Eu pun cuvintele Mele in gura ta,
si te acopar cu umbra miinii Mele, ...” (Isaia 51:16).

Iar lui Ezechiel i-a zis: “Fiul omului, du-te la casa lui Israel, si spune-le cuvintele Mele!” (Ezec. 3:4). Au fost si timpuri in care Dumnezeu i-a inchis gura lui Ezechiel, ca sa nu poata vorbi oamenilor; “Dar cind iti voi vorbi, iti voi deschide gura, ca sa le spui: “Asa vorbeste Domnul, ...” (Ezec. 3:27).
Pentateucul indica foarte clar ca Dumnezeu l-a ales pe Moise ca purtator de cuvint al Sau catre Israel: “Iata ca te fac Dumnezeu pentru Faraon; si fratele tau Aaron va fi proorocul tau” (Exod 7:1). Aceasta stare de lucruri este explicata in alt text in felul urmator: “Tu ii vei vorbi, si vei pune cuvintele in gura lui; si Eu voi fi cu gura ta si cu gura lui; si va voi invata ce veti avea de facut” (Exod 4:15).

In toate aceste exemple se vede clar ca proorocii au fost crainicii lui Dumnezeu; ei nu si-au luat cu de la sine putere aceasta vocatie, ci au fost pusi de o parte de Dumnezeu si chemati in mod special, uneori chiar impotriva vointei lor naturale. Profetul veritabil era un om care a primit un mesaj de la Dumnezeu si a fost insarcinat sa-l transmita oamenilor. “Dar proorocul care va avea indrazneala sa spuna in Numele Meu un cuvint pe care nu-i voi porunci sa-l spuna, sau care va vorbi in numele altor dumnezei, proorocul acela sa fie pedepsit cu moartea” (Deut. 18:20). Acelasi protest impotriva profetilor mincinosi il gasim si in cartea lui Ieremia:

“Am auzit ce spun proorocii, care proorocesc minciuni in Numele Meu, zicind: “Am avut un vis! Am visat un vis!"  Pina cind vor proorocii acestia sa prooroceasca minciuni, sa prooroceasca inselatoriile inimii lor? Cred ei oare ca pot face pe poporul Meu sa uite Numele Meu prin visurile pe care le istoriseste fiecare din ei aproapelui sau, cum Mi-au uitat parintii lor Numele din pricina lui Baal? Proorocul, care a avut un vis, sa istoriseasca visul acesta, si cine a auzit Cuvintul Meu, sa spuna intocmai Cuvintul Meu!” (Ierem. 23:25- 28).

Cind Domnul S-a apropiat de profetii Sai si i-a imputernicit sa-I poarte mesajul, experienta lor este descrisa adeseori in Scriptura ca si cum mina lui Dumnezeu ar fi fost asezata asupra lor. Iata de exemplu ce este scris despre profetul Elisei: “Si pe cind cinta cintaretul din arfa, mina Domnului a fost peste Elisei” (2 Imp. 3:15). Iar despre Ezechiel gasim scris: “Cuvintul Domnului a vorbit lui Ezechiel, preotul, ... si acolo a venit mina Domnului peste el” (Ezec. 1:3). Si iarasi: “Cind m-a rapit Duhul si m-a luat, ... si mina Domnului apasa tare peste mine” (Ezec. 3:14). Ezechiel ne povesteste cum a primit un vizitator de la Ierusalim:

“Dar mina Domnului venise peste mine seara, inainte de venirea fugarului la mine, si Domnul imi deschisese gura pina a venit el la mine dimineata. ... Atunci Cuvintul Domnului mi-a vorbit astfel: ...” (Ezec. 33: 22, 23).

Este evident ca Ezechiel combina expresia “mina Domnului” cu expresia “vedenii dumnezeiesti” (Ezec. 40:1, 2).

Profetii Vechiului Testament au marturisit adeseori ca au experimentat anumite vedenii atunci cind au fost chemati de Dumnezeu in slujba. Isaia spune:
“Ci pentru ca Domnul a turnat peste voi un duh de adormire; v-a inchis ochii, proorocilor, si v-a acoperit capetele, vazatorilor” (Isaia 29:10).

In anumite cazuri, profetii apar ca unii care au vazut mesajul dat lor spre vestire: “Proorocie impotriva Babilonului, descoperita lui Isaia, ...” (Isaia 13:1). “Cuvintele lui Amos, ... vedeniile pe care le-a avut el, ...” (Amos 1:1).

Vechiul Testament mai spune si ca duhul s-a pogorit asupra celor trimisi sa vesteasca: “Duhul Domnului va veni peste tine, vei prooroci cu ei, si vei fi prefacut intr-alt om” (1 Sam. 10:6), i-a zis Samuel lui Saul. “Cind au ajuns la Ghibea, iata ca i-a iesit inainte o ceata de prooroci. Duhul lui Dumnezeu a venit peste el, si el a proorocit in mijlocul lor” (1 Sam. 10:10).Cind Domnul va turna Duhul Sau peste orice faptura, rezultatul general va fi faptul ca toti vor profeti (Ioel  2:28).
De fapt, din pricina ca profetii si-au primit mesajul prin intermediul Duhului, ei au mai fost numiti si oameni “insuflati” :

“Israel va vedea singur daca proorocul este nebun,
sau daca omul insuflat aiureaza” (Osea 9:7).
Era de la sine inteles ca atita timp cit Mesia avea sa fie un prooroc al Domnului, activitatea Lui trebuia sa fie legata de o manifestare a Duhului, Isaia spune: “Am pus Duhul Meu peste El; El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42:1).

Mica marturiseste despre sine:
“Dar eu sint plin de putere,
plin de Duhul Domnului,
sint plin de cunostinta dreptatii si de vlaga,
ca sa fac cunoscut lui Iacov nelegiuirea lui,
si lui Israel pacatul lui” (Mica 3:8).

In ceea ce-i priveste pe profetii mincinosi, Domnul spune:
“Eu n-am trimis pe proorocii acestia,
si totusi ei au alergat;
nu le-am vorbit,
si totusi au proorocit” (Ier. 23:21).

“Proorocii lor proorocesc minciuni in Numele Meu; Eu nu i-am trimis, nu le-am dat porunca, si nu le-am vorbit; ci ei va proorocesc niste vedenii mincinoase, proorociri deserte, inselatorii si inchipuiri scoase din inima lor” (Ier. 14:14).

Spuna criticii rationalisti si necredinciosi ce vor vrea, Cuvintul lui Dumnezeu ne spune ca proorocii biblici veritabili n-au fost oameni care sa vorbeasca de capul lor, ci si-au primit mesajul din partea unui Dumnezeu viu care exista. Acesta este adevarul si aceasta este si marturia clara pe care o face apostolul Petru despre viata si activitatea profetilor si despre sursa de inspiratie a Scripturilor:

“Si avem cuvintul proorociei facut si mai tare; la care bine faceti ca luati aminte, ca la o lumina care straluceste intr-un loc intunecos, pina se va crapa de ziua si va rasari luceafarul de dimineata in inimile voastre. Fiindca mai intii de toate, sa stiti ca nici o proorocie din Scriptura nu se tilcuieste singura. Caci nici o proorocie n-a fost adusa prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, minati de Duhul Sfint” (2 Petru 1:19-21).

8. Cuvintul facut trup

Toate revelatiile speciale primite din partea lui Dumnezeu mai inainte de intruparea Fiului Sau vesnic au avut un lucru in comun: toate au fost inspiratii verbale. Dar o descriere in cuvinte despre cineva nu ne este suficienta pentru a-l cunoaste cum se cuvine. Pe cine il cunoastem doar din auzite, nu-l cunoastem inca prea bine. La fel a fost si cu cunoasterea lui Dumnezeu. Pentru a-L cunoaste cu adevarat asa cum este, a trebuit ca, pe linga mesajele profetice, Dumnezeu sa-L trimita la noi pe insusi Domnul Isus, Fiul Sau din vesnicie. Numai El ne-a putut ajuta sa-L cunoastem cu adevarat pe Tatal. Iata ce i-a spus Domnul lui Filip: “De atita vreme sint cu voi, si nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a vazut pe Mine, a vazut pe Tatal” (Ioan 14:9).

Cea de a patra Evanghelie ne da o frumoasa descriere a intruparii Fiului lui Dumnezeu si ne spune urmatoarele lucruri despre semnificatia venirii Sale:
“La inceput era Cuvintul, si Cuvintul era cu Dumnezeu, si Cuvintul era Dumnezeu.
El era la inceput cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost facute prin El; si nimic din ce a fost facut, n-a fost facut fara El. In El era viata si viata era lumina oamenilor. Lumina lumineaza in intunerec, si intunerecul n-a biruit-o. ...
El era in lume, si lumea a fost facuta prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. A venit la ai Sai, si ai Sai nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adica celor ce cred in Numele Lui, le-a dat dreptul sa se faca copii ai lui Dumnezeu; nascuti nu din singe, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.
Si Cuvintul S-a facut trup, si a locuit printre noi, plin de har, si de adevar. Si noi am privit slava Lui, o slava intocmai ca slava singurului nascut din Tatal. ... Nimeni n-a vazut vreodata pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este in sinul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (Ioan 1:1-5, 10-14, 18).

Trecind de la cea de a patra Evanghelie la scrierile lui Pavel, gasim urmatoarele doua afirmatii minunate despre persoana Domnului Isus: “El este chipul Dumnezeului celui nevazut” (Col. 1:15) si “In El locuieste trupeste toata plinatatea dumnezeirii” (Col. 1:19). Aceasta insemna ca Domnul Isus este fotografia Dumnezeului care nu poate fi vazut, personificarea tuturor acelor atribute, dintre care amintim mila si sfintenia, care Il caracterizeaza pe Tatal.

Scrisoarea adresata evreilor debuteaza si ea cu o proclamatie maiestuoasa despre superioritatea revelatiei oferite noua prin Hristos fata de revelatia primita de evrei in vremurile Vechi Testamentale:
“Dupa ce a vorbit in vechime parintilor nostri prin prooroci, in multe rinduri si in multe chipuri, Dumnezeu, la sfirsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul, pe care L-a pus mostenitor al tuturor lucrurilor, si prin care a facut si veacurile. El, care este oglindirea slavei Lui si intiparirea Fiintei Lui, si care tine toate lucrurile cu Cuvintul puterii Lui, a facut curatirea pacatelor, si a sezut la dreapta Maririi in locurile prea inalte (Evrei 1:1-3).

In acest text, identificarea atributelor lui Hristos cu acelea ale lui Dumnezeu este facuta prin expresia: “intiparirea Fiintei Lui”, sau si mai plastic: “oglindirea slavei Lui”.

Poate ca cea mai buna descriere a personalitatii si caracterului Domnului Isus ar putea fi o parafrazare a descrierii dragostei din 1 Corinteni 13:

“Isus este indelung rabdator, este plin de bunatate; El nu pizmuieste, nu se lauda, nu se umfla de mindrie si nu se poarta necuviincios. Cind a fost pe pamint, Domnul Isus nu a cautat folosul Sau, ci le-a ingaduit celor pacatosi sa se apropie de El ca sa le faca bine. Totusi, El nu S-a bucurat de rau si de nelegiuire, ci S-a bucurat de adevar. Domnul Isus a suferit toate nedesavirsirile ucenicilor Sai, a crezut intotdeauna in ei, in ciuda deselor lor caderi, a nadajduit ca ei vor persevera in calea cea buna si a fost gata sa acopere deseori greselile”.

Domnul Isus a mai fost si o ilustrare perfecta a roadei Duhului, asa cum este ea descrisa in epistola lui Pavel catre cei din Galatia: Isus a fost caracterizat de “Dragoste, bucurie, pace, indelunga rabdare, bunatate, facere de bine, credinciosie, blindete, infrinarea poftelor” (Gal. 5:21-23).
Pe cind se afla Ioan pe insula Patmos, Dumnezeu i-a dat ocazia sa-L vada pe Domnul Isus glorificat in slava: “imbracat cu o haina lunga pina la picioare, si incins la piept cu un briu de aur. Capul si parul Lui erau albe ca lina alba, ca zapada; ochii Lui erau ca para focului; picioarele Lui erau ca arama aprinsa, si arsa intr-un cuptor; si glasul Lui era ca vuietul unor ape mari. In mina dreapta tinea sapte stele. Din gura Lui iesea o sabie ascutita, si fata Lui era ca soarele, cind straluceste in toata puterea Lui” (Apoc. 1:13-16). Iata ce i-a spus El ucenicului cuprins de spaima si coplesit de greutatea slavei revelate: “Nu te teme! Eu sint Cel dintii si Cel de pe urma, Cel viu. Am fost mort si iata ca sint viu in vecii vecilor. Eu tin cheile mortii si ale Locuintei mortilor” (Apoc. 1:16-18).
Nu trebuie uitat ca Domnul Isus a fost un profet, comparabil cu toti ceilalti profeti ai Bibliei, dar totusi infinit superior lor in calitatea persoanei si a revelatiei. Cei care au avut ocazia sa-L intilneasca au marturisit repede ca El este un prooroc (Mat. 21:11; Luca 24:19; 7:16; Ioan 6:14; 4:19; 7:40; 9:17; Marcu 6:15). La sirul acestor martori se adauga apostolul Petru (Fapte 3:22-26), Stefan (Fapte 7:37), si avem chiar marturisirea Domnului Isus insasi. Iata ce a zis El: “Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 7:16). Si iarasi: “Cuvintul pe care-l auziti, nu este al Meu, ci al Tatalui, care M-a trimis” (Ioan 14:24). In duioasa Lui rugaciune de mijlocire, Mintuitorul I-a spus Tatalui: “Caci le-am dat cuvintele, pe care Mi le-ai dat Tu” (Ioan 17:8). In invatatura si purtarea Sa, Domnul Isus a manifestat aceiasi sfintenie, aceiasi iubire, aceiasi rabdare si aceiasi bunatate ca Dumnezeu.

Prin cuvintarile Sale, Domnul Isus le-a aratat evreilor ce parere avea Dumnezeu despre ei. Mesajul Sau le-a spus clar ca adevarata credinta nu este numai o problema seaca de fapte rituale sau de marturisire abstracta cu gura, ci o supunere si predare totala in mina Creatorului. El le-a aratat ca singura cale spre mintuire este increderea deplina in ispasirea facuta de Mielul trimis de Dumnezeu pentru a ridica pacatul lumii si ca singurul fel in care-i putem deveni placuti lui Dumnezeu este sa ne facem una cu Fiul lui Dumnezeu prin credinta, ascultare si consacrare.

Putem spune ca atunci cind Domnul Isus si-a sfirsit lucrarea pe pamint si s-a ridicat la cer, Dumnezeu sfirsise deja de revelat tot ceea ce poate fi cunoscut despre divinitate in situatia de cadere in care se afla omenirea. In felul acesta, vestea despre Dumnezeu a fost incununata in mesajul si fiinta Fiului lui Dumnezeu. Profetii Vechiului Testament descoperisera doar partial voia lui Dumnezeu in ceea ce priveste situatia lor politica, sociala, economica si religioasa; in acest sens,ei au explicat doar legea data de Dumnezeu prin Moise, s-au ridicat impotriva formalismului sec si a pacatului, si au vestit venirea glorioasei Imparatii a Domnului. Toate aceste lucrari au fost facute si de Domnul Isus, dar pe un plan mai inalt si la o scara mai mare. Putem spune asadar, ca revelatia dumnezeiasca a culminat glorios in viata si mesajul Fiului lui Dumnezeu.

9. REVELATIA APOSTOLICA
In providenta desavirsita a lui Dumnezeu si prin lucrarea de inspiratie produsa de Duhul Sfint, a fost privilegiul si responsabilitatea apostolilor sa inregistreze in scris, spre pastrare, minunata viata a Domnului Isus, invataturile Lui, moartea Lui si invierea Lui glorioasa, si sa le explice apoi pe toate acestea Bisericii, prin predici si epistole apostolice. Biserica de astazi traieste inca in aceasta ucenicie apostolica, preluind de la apostoli invatatura crestina pentru crez si conduita. Ca o incununare, prin Apocalipsa lui Ioan, Dumnezeu a lasat Bisericii persecutate asigurarea despre biruinta finala a Imparatiei lui Dumnezeu.

Astazi este un lucru obisnuit sa vorbim despre Biblie numind-o: Cuvintul lui Dumnezeu. N-a fost insa din totdeauna asa. In limbajul apostolilor, expresia aceasta a avut initial o alta insemnatate: ea denumea expres Evanghelia mintuitoare si vestea despre venirea Imparatiei lui Dumnezeu. Expresia: “Cuvintul lui Dumnezeu” se gaseste in pasaje ca acestea: “El le vestea Cuvintul” (Marcu 2:2); “Cei infatisati prin saminta cazuta linga drum, sint aceia in care este semanat Cuvintul” (Marcu 4:15); “Isus le vestea Cuvintul prin multe pilde de felul acesta, dupa cum erau ei in stare sa-L priceapa” (Marcu 4:33); “Pe cind se afla linga lacul Ghenezaret si Il imbulzea norodul ca sa auda Cuvintul lui Dumnezeu, ...” (Luca 5:1); “Iata ce inteles are pilda aceasta: “Saminta, este Cuvintul lui Dumnezeu” (Luca 8:11): “Ferice mai degraba de cei ce asculta Cuvintul lui Dumnezeu, si-l pazesc!” (Luca 11:28)

In cartea Faptele Apostolilor, expresia “cuvintul” se refera mai ales la Evanghelie si la lucrarea de propovaduire a ei. Iata ce este scris despre rezultatele predicarii: “Insa multi din cei ce auzisera cuvintarea, au crezut; si numarul barbatilor credinciosi s-a ridicat aproape la cinci mii” (Fapte 4:4). Iar in zilele de persecutie, ucenicii s-au rugat spunind: “Si acum, Doamne, uita-te la amenintarile lor, da putere robilor Tai sa vesteasca Cuvintul Tau cu toata indrazneala. ... Toti s-au umplut de Duhul Sfint, si vesteau Cuvintul lui Dumnezeu cu indrazneala” (Fapte 4:29, 31). “Nu este potrivit pentru noi sa lasam Cuvintul lui Dumnezeu, ca sa slujim la mese” (Fapte 6:2) ”Cei ce se imprastiasera, mergeau din loc in loc, si propovaduiau Cuvintul” (Fapte 8:4). “Apostolii, care erau in Ierusalim, cind au auzit ca Samaria a primit Cuvintul lui Dumnezeu, au trimes la ei pe Petru si pe Ioan” (Fapte 8:14). Cind textul din cartea Faptelor Apostolilor ne spune ca acest Cuvint al lui Dumnezeu crestea si se intarea este evident ca noi trebuie sa intelegem faptul ca predicarea Evangheliei se facea cu succes si ca oamenii se intorceau in numar mare la Domnul (Fapte 6:7; 12:24; 19:20).
In Noul Testament, chiar Domnul Isus insusi este numit de citeva ori: “Cuvintul lui Dumnezeu” (Ioan 1:1, 14; Apoc. 19:13). Totusi, sensul predominant din cartea Faptelor Apostolilor si pina la Apocalipsa este ca prin “Cuvint” trebuie inteles mesajul Evangheliei Domnului Isus. Asa este folosit el in Fapte (Fapte 4:4; 2:29; 4:31: 6:2; 6:4: 8:4; 8:14), Galateni (Gal. 6:6), Efeseni (Efes. 5:26), Filipeni (Fil. 1:14), si in epistolele pastorale (1 Tim. 5:17; 2 Tim. 4:2). In unele cazuri expresia devine: “Cuvintul cel bun al lui Dumnezeu” (Evrei 6:5) sau “Cuvintul Domnului” (Fapte 13:49; 15:35, 36; 1 Tesal. 1:8; 4:15; 2 Tesal. 3:2) sau “Cuvintul lui Hristos” (Col. 3:16), sau “Cuvintul harului Sau” (Fapte 20:32), “Cuvintul adevarului” (2 Cor. 6:7), “Cuvintul vietii” (Filip. 2:16; 1 Ioan 1:1) si “Cuvintul viu si care ramine in veac” (1 Petru 1:23).

In alte epistole, prin “Cuvintul lui Dumnezeu” sint subintelese anumite texte din Vechiul Testament (Evrei 4:12; 2 Tim. 4:2; Efes. 6:17), iar Petru il numeste “Cuvintul profetiei” (2 Petru 1:19).
Este clar deci ca atunci cind Noul Testament vorbeste despre “Cuvintul lui Dumnezeu”, el se refera in mod fundamental la binecuvintatul mesaj al mintuirii, promis in Vechiul Testament si implinit apoi in vremea apostolica, prin viata si lucrarea Domnului Isus. Aceasta mintuire poate fi primita de oricine prin credinta si pocainta. Evanghelia devine asadar, nu numai un mesaj etic sau filosofic, ci o veste a reimpacarii pe care a lucrat-o Dumnezeu prin moartea ispasitoare a lui Hristos. Raspunsul nostru adecvat trebuie sa fie acceptarea Domnului Isus ca Domn si Mintuitor. Acest lucru a fost exprimat magistral de apostolul Pavel care scrie:

“Cuvintul este aproape de tine: in gura ta si in inima ta”. Si cuvintul acesta este cuvintul credintei, pe care-l propovaduim noi. Daca marturisesti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, si daca crezi in inima ta ca Dumnezeu L-a inviat din morti, vei fi mintuit. Caci prin credinta din inima se capata neprihanirea, si prin marturisirea cu gura se ajunge la mintuire, dupa cum zice Scriptura: “Oricine crede in El, nu va fi dat de rusine”. In adevar, nu este nici o deosebire intre Iudeu si Grec, caci toti au acelasi Domn, care este bogat in indurare, pentru toti cei ce-L cheama. Fiindca “oricine va chema Numele Domnului, va fi mintuit” (Rom. 10:8-13).

Altfel spus, “cuvintul” este “cuvintul credintei pe care o propovaduim”. Apostolul Petru vorbeste si el despre: “Cuvintul lui Dumnezeu, care este viu si care ramine in veac. ... Si acesta este Cuvintul, care a fost propovaduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:23, 25).

Cu exceptia cartii Apocalipsa, celelalte carti ale Noului Testament au un caracter cu totul deosebit decit acela al cartilor din Vechiul Testament. In scrierile lor, apostolii pun un accent deosebit pe importanta evenimentului petrecut la Rusalii. Atributele lui Dumnezeu, care au fost aratate atit de clar in persoana si activitatea Domnului Isus, sint acum revarsate asupra celor credinciosi, care sint “umpluti” de Duhul Sfint si sint calauziti de Dumnezeu spre o slujire dupa buna placere a voiei Sale. Ca norma generala, Dumnezeu nu mai are nevoie sa le dea apostolilor o noua revelatie sau vedenii care sa-i calauzeasca in viata de zi cu zi a Bisericii. Acesti apostoli nu au fost dependenti de astfel de evenimente nici macar pentru scrierea cartilor Noului Testament! Felul in care lucreaza acum Dumnezeu cu oamenii este deosebit de felul intilnit in Vechiul Testament. Calauzirea nu mai vine “ocazional” si “din afara”, ci are un caracter permanent si launtric.

Unul din exemplele cele mai bune pentru naturaletea cu care lucreaza Duhul Sfint in Biserica crestina se gaseste in introducerea Evangheliei lui Luca. In cuvintele sale, Luca explica trei lucruri: mai intii, de ce scrie (“am gasit si eu cu cale” , fara o calauzire supranaturala speciala sau spectaculoasa), apoi, cum scrie (Ca orice bun istoric, Luca scrie “dupa ce am facut cercetari cu deamaruntul asupra tuturor acestor lucruri de la obirsia lor”, fara sa mentioneze primirea unei revelatii speciale asupra continutului Evangheliei sale) si in sfirsit, Luca isi prezinta scrierea ca demna de incredere pentru ca este intemeiata pe informatiile martorilor oculari consultati: “dupa cum ni le-au incredintat cei ce le-au vazut cu ochii lor de la inceput, si au ajuns slujitori ai Cuvintului”. Evanghelia lui Luca nu este un produs al unei revelatii vizionare, ci al unei calauziri interioare mai discrete, dar tot atit de durabila si veritabila. Aceiasi maniera de lucru a lui Dumnezeu caracterizeaza si cartea Faptelor Apostolilor si celelalte scrieri epistolare. Singura exceptie o face cartea Apocalipsei, care ni-l prezinta pe apostolul Ioan primindu-si mesajul printr-un sir de vedenii asemanatoare cu experientele unor profeti din Vechiul Testament.

Mai este si o alta situatie caracteristica cartilor Noului Testament, asupra careia vom face bine sa zabovim cu atentie. Autorii acestor carti erau convinsi ca si cititorii scrierilor lor erau la fel de “umpluti” de Duhul Sfint ca si ei. Epistolele devin prin aceasta, nu un fel de decrete emise de o clasa duhovniceasca superioara catre o patura neputincioasa ramasa intr-o eterna si neputincioasa pruncie. Mai degraba, ele sint dialoguri sincere in care apostolii impartasesc adevarurile crestinismului cu oameni chemati sa fie partasi aceluiasi har. Si autorii si cititorii sint presupusi a fi partasi acelorasi experiente: si unii si ceilalti au fost nascuti din nou prin Duhul Sfint, si unii si ceilalti au fost sfintiti, si unii si ceilalti au privilegiul de a trai sub calauzirea minunata a aceluiasi Duh. Prin felul in care-si scriu epistolele, apostolii demonstreaza ca cititorii lor aveau aceiasi competenta spirituala ca si ei. Aceasta realitate este cu totul alta decit aceea in care s-au aflat copiii lui Dumnezeu din Israelul Vechiului Testament. Crestinii Noului Testament sint toti o generatie de oameni noi, partasi aceleiasi lucrari de indumnezeire si de calauzire prin Duhul Sfint.
In acest context, epistolele sind un fel de mesaje din partea unor crestini “mai virstnici”, catre altii, “mai incepatori” in ale credintei. Si unii, si ceilalti se bucura de binecuvintarile depline ale lucrarii Duhului Sfint. Iata de ce, Pavel poate sa le scrie cititorilor sai: “N-aveti nevoie sa va scriem; caci voi singuri ati fost invatati de Dumnezeu sa va iubiti unii pe altii” (1 Tes. 4:9), iar Ioan scrie la fel: “Cit despre voi, ungerea pe care ati primit-o de la El, ramine in voi, si n-aveti trebuinta sa va invete cineva; ci, dupa cum ungerea Lui va invata despre toate lucrurile, si este adevarata, si nu este o minciuna, ramineti in El, dupa cum v-a invatat ea” (1 Ioan 2:27; cf. 2:20). Epistolele apostolice nu sint deci un fel de decrete autoritative impuse credinciosilor, ci indemnuri sfinte la raminerea in continutul sfint al Evangheliei care trebuie aratata in vietuirea de fiecare zi. Pentru cei neintorsi la Dumnezeu, epistolele sint imposibil de trait, pentru cei ce sint ai lui Hristos, indemnurile din epistole sint tot atitea motive de bucurie si de crestere in realitati spirituale in care ne desavirsim unirea cu Domnul nostru Isus Hristos.

Orice ierarhie spirituala este complet straina deci spiritului si continutului Noului Testament. Nu mai avem nevoie nici de profeti si nici de preoti, caci toti copiii lui Dumnezeu fac parte astazi din aceste categorii:
“Voi insa sinteti o semintie aleasa, o preotie imparateasca, un neam sfint, un popor, pe care Dumnezeu Si l-a cistigat ca sa fie a Lui, ca sa vestiti puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din intunerec, la lumina Sa minunata” (1 Petru 2:9).

Toti crestinii adevarati au astazi Duhul Sfint si El le este o calauza suficienta, iar revelatia lui Dumnezeu prin Isus Hristos este astazi intregita si desavirsita. Fiecare credincios se bucura de aceiasi partasie cu Hristos ca si oricare dintre lucratorii cu Evanghelia. Pastorii si invatatorii nu sint in nici un fel superiori din punct de vedere spiritual celorlalti membrii ai adunarii.

Dumnezeu si-a implinit astazi fagaduinta de a aseza legile Sale in inimile noastre si de a le scrie in mintile noastre. Astazi nu mai este nevoie de nici un profet care sa ne indemne: “Cunoaste pe Domnul”, caci toti credinciosii, chiar si cel mai tinar dintre ei, il cunosc pe Dumnezeu prin persoana Domnului Isus Hristos.

“Dar acum Hristos a capatat o slujba cu atit mai inalta, cu cit legamintul, al carui mijlocitor este El, e mai bun, caci este asezat pe fagaduinte mai bune” (Evrei 8:6).