I. DUMNEZEU CREATORUL

Inapoi la Cuprins

 4. SFINTA TRIUNITATE 

Termenul “triunitate” sau “trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: “Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022) 

Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 - 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: “In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul ... Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)

Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): “Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate. 

Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)

Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi “Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: “Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: “Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam ...” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: “Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8) 

Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)

De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El. 

De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: “Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12) 

Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului. 

Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: “Oh, mi se bucura sufletul...” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana, este greu sa nu pui si referirile din Vechiul Testament in aceeasi situatie. Noi credem ca Duhul Sfint despre care se vorbeste pe alocuri in Vechiul Testament este intr-adevar cea de a treia persoana a Sfintei Treimi. 

In chiar cea dintii carte a Scripturii, Geneza, acolo unde se spune ca pamintul era inca pustiu si gol, “Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.” (Gen. 1:2) Iov comenteaza: “Suflarea Lui (Duhul) insenineaza cerul” (Iov 26:13) (in original: “Prin suflarea Lui au fost limpezite cerurile” - N. T) Inainte de potop, Domnul a decretat ca: “Duhul Meu nu va raminea (sau “nu se va lupta”) pururea in om.” (Gen. 6:3) Tot Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a imputernicit pe anumiti oameni din Vechiul Testament ca sa poata face lucrari deosebite, (Ex.31:1-5) sau sa elibereze, ca pe Samson, (Jud. 3:10; 6:34; 9:29; 13:25; 14:6, 19; etc) dar mai ales ca sa transmita oamenilor mesajele revelatiei profetice. (Ezec. 2:2; 3:12; 3:24; 11:1, 5; etc)

Astazi se aud unele glasuri care sustin ca oamenii nu au avut Duhul Sfint inainte de revarsarea de la Rusalii. Asa ceva este cu totul in afara informatiilor si spiritului Scripturii. Iata ce citim in cartea lui Neemia: “In indurarea Ta fara margini, nu i-ai parasit in pustie, si stilpul de nor n-a incetat sa-i calauzeasca ziua pe drum, nici stilpul de foc sa le lumineze noaptea drumul, pe care aveau sa-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tau cel bun, ca sa-i faca intelepti; n-ai indepartat mana Ta de la gura lor, si le-ai dat apa sa-si potoleasca setea.” (Neemia 9:18-21) 

Este adevarat insa ca intre lucrarea dinainte de Rusalii si cea de dupa Rusalii exista mari diferente calitative. Acum, Duhul Sfint poate sa ne faca partasi lucrarii mintuitoare realizate de Isus Hristos si ne poate darui o plinatate de putere si de binecuvintare care nu ne-ar fi fost posibile inainte de suferintele Domnului.
Profesorul Warfield observa cu justete ca scriitorii cartilor Noului Testament nu simt de loc obligatia demonstrarii Sfintei Treimi. (Opera citata, pp 3015-3016) 

In vremea cind a fost scris Noul Testament, Biserica era deja convinsa de existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Tatalui, Fiului si Duhului Sfint. Ei sint numiti: Tatal, facatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor, Hristos, Mintuitorul si Rascumparatorul tuturor lucrurilor, si Duhul Sfint, Mingiietorul si Calauzitorul nostru. Cu alte cuvinte, Biserica primara formata inainte de completarea canonului scrierilor Noului Testament accepta deja dumnezeirea Domnului Isus si invatatura despre personalitatea Duhului Sfint. In calitate de Fiu etern al Tatalui, Domnul Isus a venit in lume ca sa mintuiasca omenirea, iar Duhul Sfint a fost revarsat asupra credinciosilor pentru a naste Biserica in ziua de Rusalii. 

Fundamental, revelatia despre Sfinta Treime a fost un produs al faptelor, nu al speculatiilor teologice. Autorii scrierilor Nou Testamentale nu au modificat invatatura Vechiului Testament, ci doar i-au adaugat lamurirea ca Dumnezeul unic revelat evreilor s-a descoperit acum mai mult pe Sine Insusi, lasindu-ne sa-L cunoastem in intreita lui fiinta: Dumnezeu Tatal, Cel care a acaltuit planul de mintuire, Dumnezeu Fiul, Cel care a venit in lume ca sa infaptuiasca mintuirea si Dumnezeu Duhul Sfint Cel care ii convinge pe oameni sa accepte si sa traiasca mintuirea. Lucrarea de mintuire, in ea insasi, a fost ocazia in care am primit revelatia desavirsita a trinitatii. Intrupararea Fiului odata cu nasterea lui Isus si pogorirea Duhului |fint la Rusalii ne-au aratat clar ca Dumnezeul unic din Vechiul Testament existase de fapt in strucutura Sfintei Treimi. Evangheliile arata clar ca intre Isus si Tatal a existat un raport de deplina identitate. Apoi citim ca Tatal impreuna cu Fiul L-au daruit pe Duhul Sfint Bisericii. Nu numai ca Duhul Sfint este aratat ca o persoana care iubeste, ingrijeste, calauzeste, se intristeaza, etc., dar este evident ca Domnul Isus respecta personalitatea Duhului atunci cind Il numeste Ekeinos (Ioan 14:26, 16:8, 14), care poate fi tradus prin “El”, unul de aceeasi natura cu Mine. In structura gramaticala Domnul Isus foloseste pronumele masculin, desi substantivul ca atare este de genul neutru. 

Sintem deci pusi in fata acestei situatii ciudate: doctrina despre trinitate este tratata doar aluziv in Vechiul Testament si apare apoi brusc in Noul Testament fara a fi in nici un fel explicata. Autorii cartii Noului Testament, ei insisi Evrei si prin aceasta monoteisti convinsi si fanatici, vorbesc dintr-o data despre Dumnezeul care exista ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Faptul ca niste Evrei scriu asa si maniera categorica in care scriu ei este mai impresionanta si mai convingatoare decit ar fi toate explicatiile din lume.

Noul Testament contine numeroase referiri la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Iata de exemplu care au fost ultimele cuvinte rostite in Evanghelie de Domnul Isus:
“Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamint.Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sint cu voi in toate zilele pina la sfirsitul veacului.” ( Mat.28:18-20)

Informatiile despre Sfinta Triunitate pe care ni le lasa Pavel in scrierile lui sint convingatoare, limpezi si foarte frecvente. De exemplu, in 1 Tesaloniceni, Pavel Ii multumeste lui Dumnezeu ca Evanghelia le-a fost vestita nu numai prin cuvinte, ci si prin puterea Duhului Sfint. (1 Tesal. 1:2-5) In 2 Tesaloniceni el multumeste iarasi lui Dumnezeu pentru ca i-a ales “in sfintirea Duhului” ca sa capete “slava Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tesal. 2:13, 14) 

In 1 Corinteni apostolul vorbeste despre o varietate de daruri duhovnicesti, toate date de acelasi Duh; de felurite slujbe, dar in slujirea unui singur Domn, si de felurite lucrari, prin care lucreaza un singur Dumnezeu. (1 Cor. 12:4-6) Toti crestinii sint familiarizati cu frumoasa benedictie din 2 Corinteni 13: “Harul Domnului nostru Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti!” (2 Cor. 14:13) Ea se aseamana teribil de mult cu intreita binecuvintare din Numeri capitolul 6.

In capitolul 2 al epistolei catre Efeseni , Pavel ne scrie despre Isus Hristos astfel: “Caci prin El si unii si altii avem intrare sloboda la Tatal, intr-un Duh,” (Efes. 2:18) iar in capitolul trei aminteste despre ispravnicia care i-a fost incredintata lui de Tatal, in vestirea tainei lui Hristos, prin puterea Duhului. (Efes. 3:2-5) Pentru implinirea acestei misiuni a lui, Pavel se roaga, plecindu-si genunchii “inaintea Tatalui Domnului nostru Isus Hristos”, ... si-L roaga sa-i intareasca pe cei credinciosi “prin Duhul”, in omul dinlauntru, asa incit Hristos sa locuiasca in inimile lor prin credinta. (Efes. 3:14-17) 

Epistola catre Efeseni abunda in pasaje cu referiri trinitariene. Iata ce mai scrie in capitolul 4: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Dumnezeu, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti.” (Efes. 4:4-6) In capitolul 5, Pavel isi indeamna ascultatorii sa fie plini de Duh si sa-I multumeasca “intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes. 5:18- 20) 

In 2 Timotei, apostolul, dupa ce Ii multumeste lui Dumnezeu, isi indeamna cititorii sa pastreze credinta si dragostea care sint in Isus Hristos si sa pazeasca lucrul acela frumos care le-a fost daruit prin Duhul Sfint. (2 Tim. 1:3, 13, 14) 

In scrisoarea catre Tit, el vorbeste despre bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, despre “spalarea nasterii din nou, prin innoirea facuta de Duhul Sfint, care a fost varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru.” (Tit 3:4-7) 

Si celelalte epistole ale Noului Testament contin aceleasi invataturi trinitariene ca si epistolele lui Pavel. In Evrei 6, autorul vorbeste despre cei care “s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul cel bun al lui Dumnezeu” si despre ratacirea prin care unii “rastignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu”, (Evrei 6:4-6) iar in capitolul 10 ii avertizeaza pe cei ce “calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu” si “batjocoresc pe Duhul harului” si care vor cadea “in miinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:29-31) Vorbind despre incapacitatea singelui jertfelor Vechiului Testament de a spala pacatele, autorul argumenteaza in felul urmator: “Cu cit mai mult singele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine Insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu, va va curati cugetul vostru de faptele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9:14) 

Intr-un mod similar, apostolul Petru spune despre cei credinciosi ca au fost alesi de Tatal si sfintiti prin Duhul, spre ascultarea si stropirea cu singele lui Isus Hristos”, (1 Petru 1:1, 2) iar Iuda, fratele Domnului, ii indeamna pe crestini sa se roage prin Duhul, sa se pastreze in dragostea lui Dumnezeu si sa astepte indurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viata vesnica.” (Iuda 20, 21) 

In 1 Ioan capitolul 2, apostolul scrie: “Oricine marturiseste pe Fiul, are si pe Tatal.” (1 Ioan 2:23) si continua apoi prin a spune ca cine este credincios va ramine in Fiul si in Tatal pentru ca a primit “ungerea” din partea lui Dumnezeu si nu mai are nevoie de nici un alt om care sa-l invete.” (1 Ioan 2:20, 27) Aceasta “ungere” este o referire transparenta la primirea Duhului Sfint, despre care s-a vorbit in Evanghelie. (Ioan 16: 12-15, cf. Ierem. 31:33, 34) 

Cea din urma carte a Bibliei, Apocalipsa, este de fapt: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se intimple in curind” (Apoc. 1:1), iar cea mai folosita expresie a ei este: “Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Apoc. 2:7, 11, 17, etc)

Nu exista nici macar un singur pasaj sau o aluzie cit de neinsemnata ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi ar fi deosebite una de alta in ceea ce priveste atributele dumnezeirii lor. Fiul nu este in nici un fel mai putin divin decit Tatal, si nici Duhul nu este lipsit de vreunul dintre atributele pe care le au Tatal si Fiul. Teologii au incercat sa exprime acest lucru spunind ca “ontologic” cele trei persoane ale trinitatii sint egale. Aceasta nu inseamna ca nu exista rapoarte temporare sau eterne de subordonare pozitionala intre Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Dimpotriva, se pare ca Tatal ocupa pozitia suprema, ca Fiul a venit in lumea noastra printr-o hotarire a Tatalui si ca Duhul Sfint a fost trimis la noi de Tatal si de Fiul pentru a ne convinge de pacat, neprihanire si judecata si pentru a ne conduce la pocainta. 

Asa-numitul crez a lui Atanasie incearca sa exprime unitatea Sfintei Treimi prin expresii care par stranii si confuze omului din secolul douazeci. El spune despre trinitate: “Nici confundate ca persoane, dar nici separate ca substanta.” (Schaff, Creeds of Christendom, II, p.66) Apostolii care au scris Noul Testament folosesc aproape intotdeauna rugaciunea catre Tatal, in numele Fiului (adica in virtutea lucrarii Lui mijlocitoare) si prin Duhul Sfint. (Rom. 1:8; 1 Cor. 1:4; Efes. 3:14; Filip. 1:3; Col. 1:3; 1 Tesal. 1:2; 2 Tesal. 1:3; 2 Tim. 1:3; Filim. 4. - 1 Tim. 1:12 este o exceptie) 

“Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2:5) Si este misiunea Duhului Sfint sa-i aduca pe oameni inapoi la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.
Cu toate ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint sint strins legati impreuna in formula aplicata la botez si in exprimarea crezului apostolic, exista doar relativ putine pasaje care vorbesc direct despre Fiul si Duhul Sfint ca Dumnezeu. Cea de a patra Evanghelie spune intr-adevar ca “La inceput a fost Cuvintul si Cuvintul era cu Dumnezeu si Cuvintul era Dumnezeu (Ioan 1:1), iar in Fapte 5, Petru il acuza pe Anania ca mintind impotriva Duhului Sfint “n-a mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu” (Fapte 5:3, 4) Totusi, termenul Dumnezeu este pastrat de preferinta pentru Tatal , in timp ce Domnului Isus I se spune: Fiul Tatalui, iar Mingiietorului: Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfint.

Biserica primara a intimpinat multa greutate in incercarea ei de a defini invatatura despre trinitate intr-un mod in care sa satisfaca toate expresiile folosite in Noul Testament. Probabil ca cele mai cunoscute deviatii de la ceea ce este considerata astazi invatatura sanatoasa sint urmatoarele doua: Arianismul (de la numele lui Arie, sustinatorul ei), care pretindea ca Isus a fost mai degraba o creatura a lui Dumnezeu, si a neglijat sa puna accentul pe ceea ce Grecii numeau “unitatea de substanta” dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfint; si Sabelianismul, care a inclinat mai mult spre contopirea celor trei Persoane ale dumnezeirii intr-una singura aparind in ipostaze diferite. Aceasta s-ar numi o trinitate “economica” (legata de modul de manifestare in relatiile cu omenirea), nu “ontologica” (de esenta), asa cum o defineste crezul crestin evanghelic. Liberalismul din secolul douazeci a produs si el ereziile lui care neaga, mai mult sau mai putin, dumnezeirea Fiului si a Duhului Sfint. Articolul de credinta despre natura trinitatii a devenit astfel piatra de incercare a oricarei marturisiri de credinta. 

Orice miscare “crestina”, corupta sau inrobita de rationalism si de speculatii filosofice, care neaga exitenta sfintei treimi ca adevar Biblic ce transcende intelegerea noastra, este denuntata a fi eretica si pagubitoare. Cu toate ca termenul “trinitate” nu se afla ca atare in textul Scripturii si din aceasta cauza unii “biblicisti” se feresc sa-l intrebuinteze, considerindu-l de natura filosofica (Van Braght, Martirs Mirror, 1950, p.1107) invatatura despre existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Sfintei Treimi este atit de clar si de elocvent prezentata de textul Noului Testament, incit este dincolo de orice indoiala ca Biserica trebuie sa staruiasca in prezentarea lui Isus Hristos ca fiind Fiul etern al lui Dumnezeu care S-a intrupat in istorie si care S-a inaltat apoi la cer, de unde si-a inceput domnia spirituala asupra Bisericii prin trimiterea Duhului Sfint peste apostoli si ucenici in ziua de Rusalii, in anul 30 d.H. (Fapte 2:33)

 5. DECRETELE LUI DUMNEZEU 

In secolele din urma, intre cei ce se numesc “Reformati” sau Calvinisti si cei din tabara Arminianismului s-a ivit o controversa aprinsa si un oarecare dezacord asupra felului in care ei accentueaza decretele divine . Reformatii, reprezentati prin denominatii mari ca: Presbiterienii, Reformatii Olandezi si chiar unii din tabara Baptistilor, au imbratisat si au continuat traditia stabilita de Augustin (354-430) si John Calvin (1509-1564). Invatatura acestor doi teologi subliniaza suveranitatea lui Dumnezeu, totala depravare a omului, alegerea neconditionata pe care o face Dumnezeu in istorie, faptul ca Hristos a murit numai pentru cei alesi de Dumnezeu spre mintuire (“Ispasirea limitata”), invatatura despre harul eficace (sau irezistibil), si perseverenta sfintilor (cunoscuta de obicei ca siguranta celor credinciosi sau pastrarea sfintilor in har).

Asa-numitii Arminieni sint urmasii lui Iacob Herman, care si-a latinizat numele in Arminius (1560 (197)1609). Arminienii cred si ei in totala depravare a omului, dar accentueaza responsabilitatea umana in problema mintuirii mai mult decit o fac reformatii. Arminienii sustin ca sub cercetarea Duhului Sfint oamenii au libertatea sa accepte sau sa refuze mintuirea. Arminienii cred in “alegere” doar in sensul ca Dumnezeu i-a “cunoscut mai dinainte” pe cei ce vor crede in Hristos. Ei spun ca ispasirea facuta de Domnul Isus a fost pentru toti oamenii fara exceptie, dar ca oamenii au puterea sa reziste initiativelor harului. Ei mai cred ca, desi harul lui Dumnezeu este suficient de puternic ca sa-i pastreze pe sfinti in credinta, si desi intentia lui Dumnezeu este ca aceasta sa se realizeze, prin neglijarea rugaciunii si prin trairea in pacat, credinciosul se poate indeparta iarasi de Dumnezeu si poate chiar cadea de la credinta (apostazie). Invatatura Arminiana a fost propovaduita cu putere in ultimele secole de Biserica Metodista.

Anabaptistii au aparut in Elvetia si in Olanda cu mult inainte ca aceasta controversa dintre Calvinism si Arminianism sa se dezvolte. ¨
Ei au inclinat intr-o oarecare masura spre o pozitie si mai paradoxala ¨
decit sustinatorii acestor grupari, cu toate ca, daca ar fi sa-i categorisim, ¨
am spune ca ei s-au asemanat mai mult Arminienilor, decit Calvinistilor. ¨
Cind teologii vorbesc despre “decretele lui Dumnezeu”, ei se gindesc ¨
la planul si scopul Lui vesnic care cuprinde toate lucrurile care ¨
se petrec in lume. “Decretele” sint hotaririle pe care le-a luat Dumnezeu ¨
“in Sine Insusi” mai inainte de formarea lumii. Si Reformatii si Arminienii ¨
spun ca aceste decrete izvorasc din intelepciunea divina, sint vesnice, ¨
irezistibile si neschimbatoare, imbratisind atit faptele bune ale ¨
oamenilor, cit si pe cele rele, desi cele rele nu-si au izvorul in ¨
natura lui Dumnezeu, ci in inclinatia spre pacat pe care Dumnezeu ¨
a permis-o.
Cea mai mare deosebire dintre Reformati si Arminieni sta in faptul ¨
ca Reformatii sustin ca decretele lui Dumnezeu sint neconditionate, ¨
in timp ce Arminienii pretind ca decretele trebuiesc impartite in ¨
doua clase diferite: clasa celor absolute, ca acelea despre creatia ¨
lumii sau despre trimiterea Fiului ca sa devina Mintuitorul omenirii; ¨
si clasa decretelor conditionate, in care se afla mai ales decretele ¨
privitoare la starea vesnica a oamenilor. De fapt, Biblia chiar pare ¨
ca are unele elemente “universaliste”. Iata de pilda aceasta dorinta ¨
clara a lui Dumnezeu “ca toti oamenii sa fie mintuiti si sa vina la ¨
cunostinta adevarului”, (1 Tim. 2:4) sau faptul ca “Domnul doreste ¨
ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” (2 Petru ¨
3:9) Scriptura isi mentine caracterul tainic si paradoxal si in ¨
aceasta privinta. Ea contrabalanseaza cele spuse mai sus cu afirmatia ¨
ca primirea Domnului Isus ca Mintuitor este rezultatul unei lucrari ¨
care Ii apartine lui Dumnezeu de la un capat la celalalt. (Rom. 8:28-30; ¨
Fapte 16:14) In termeni generali, singurul lucru pe care-l putem ¨
spune cu oarecare certitudine in cuvinte este acela ca atunci cind ¨
oamenii sint pierduti, aceasta se intimpla din cauza pacatului lor ¨
si din cauza impotrivirii lor vinovate in fata initiativelor de mintuire ¨
a lui Dumnezeu, iar cind ei sint mintuiti, aceasta se realizeaza nu ¨
prin lucrarea lor, ci prin harul nespus de mare al Domnului. Iata ¨
aceste laturi de adevar ilustrate de textul Scripturii: “Cuvintul ¨
lui Dumnezeu trebuia vestit mai intii voua; dar fiindca voi nu-l primiti, ¨
si singuri va judecati nevrednici de viata vesnica, iata ca ne intoarcem ¨
spre Neamuri” (Fapte 13:46) si “Neamurile se bucurau de lucrul acesta ¨
si preamareau Cuvintul Domnului. Si toti cei ce erau rinduiti sa capete ¨
viata vesnica, au crezut.” (Fapte 13:48)
Este cert ca exista un sens in care Dumnezeu este suveran absolut ¨
si tot ceea ce se intimpla se petrece asa pentru ca a fost sau initiat ¨
sau ingaduit de El. Unui crestin nu i se poate intimpla nimic fara ¨
voia sau stirea lui Dumnezeu. Dar, la fel de adevarat este si ca omul ¨
are in puterea sa sa zadarniceasca dorinta buna a lui Dumnezeu care ¨
doreste fie sa-l mintuiasca, fie sa-l foloseasca, fie sa-l pastreze ¨
in credinta. (Satan poate folosi “firea paminteasca” din om ca sa-l ¨
faca sa paraseasca teritoriul justificarii prin credinta) Prestiinta ¨
lui Dumnezeu nu nimiceste cu nimic libertatea omului de a alege. 
Intr-o analiza finala, controversa dintre Reformati si Arminieni este ¨
doar o diferenta de nuante si de felul in care este pus accentul asupra ¨
anumitor invataturi biblice. Deosebirile dintre ei sint relative, ¨
nu absolute si se manifesta de obicei in probleme de limbaj. Iar limbajul ¨
... este mereu insuficient, cind este vorba sa asezam in cuvinte realitatile ¨
transcendentale.
Trebuie sa mai spunem ca, istoric, in tabara Reformatiilor s-a mai ¨
ivit inca o scindare intre asa-numitii: supralapsarieni si infralapsarieni ¨
sau sublapsarieni. Dupa supralapsarieni, logica in care au aparut ¨
decretele divine ar fi fost aceasta: mai intii sa-i mintuiasca pe ¨
unii si sa-i lase de capul lor pe ceilalti, apoi sa creeze aceste ¨
doua categorii, sa ingaduie caderea, si in final sa-i mintuiasca pe ¨
cei alesi prin Hristos. Infralapsarienii, la rindul lor, spun ca ordinea ¨
ar fi diferita: mai intii sa creeze, apoi sa ingaduie caderea, sa ¨
puna la dispozitie mintuirea prin Hristos (daruita tuturor), si in ¨
final sa-i aleaga pe unii pentru mintuire. (Punctul de vedere se ¨
mai numeste si “Amiraldian) Daca Arminius ar fi creat si el o ordine ¨
presupusa a decretelor divine, ea ar fi fost fara indoiala: mai intii ¨
sa creeze, apoi sa ingaduie caderea, sa puna la dispozitie mintuirea ¨
printr-o ispasire universala faptuita de Hristos, sa ofere Evanghelia ¨
tuturor oamenilor, si in final sa-i mintuiasca pe aceia care L-au ¨
primit pe Domnul Isus. Adevarul este ca toata aceasta discutie despre ¨
“ordinea cronologica sau logica” a decretelor lui Dumnezeu este naiva ¨
si absurda, atita timp cit stim ca Dumnezeu locuieste in afara succesiunilor ¨
de timp (eternitate) si deasupra logicii limitate a creaturii.
Iata ce a scris episcopul menonit P. J. Twisck (1565-1636) despre ¨
providenta divina, despre alegerea celor credinciosi si despre pedepsirea ¨
celor necredinciosi:
“Dupa cum credem si marturisim ca Dumnezeu este atotputernic; ¨
si ca la El nimic nu este cu neputinta; tot asa putem spune despre ¨
El ca este atotstiutor si dinainte cunoscator al tuturor lucrurilor, ¨
asa ca nimic nu se poate intimpla in cer si pe pamint, in vesnicia ¨
trecuta, in prezent sau in vesnicia viitoare, care sa nu-I fie cunoscut ¨
si pe deplin lamurit. Prin aceasta stiinta mai dinainte, si prin intelepciunea ¨
si priceperea Lui vesnica, infinitul Dumnezeu i-a putut vedea si i-a ¨
putut cunoaste inca din vesnicie pe aceia care vor raspunde vreodata ¨
favorabil initiativelor Lui de mintuire, ca si pe aceia care Ii vor ¨
sta impotriva si vor refuza harul mintuitor. Prin urmare nu este greu ¨
sa spunem ca El a putut inca din vesnicie sa cunoasca, sa aleaga si ¨
sa proslaveasca pe toti credinciosii care mostenesc mintuirea vesnica ¨
prin Hristos Isus; ca si pe toti aceia care vor refuza Evanghelia, ¨
dispretuind harul spre propria lor pierzare. Iata de ce, pierzarea ¨
oamenilor este hotarita de ei insisi, iar mintuirea lor este numai ¨
prin harul mintuitor aratat in Hristos, fara de care nimeni nu poate ¨
face ceva bine.” (Martirs Mirror, 1950, pp.380, 381)
In generatiile mai recente, se pare ca invatatura menonita s-a modificat ¨
putin ca o reactie pripita impotriva doctrinei Reformate a harului, ¨
a robiei pacatului, si a invataturii ca Dumnezeu i-a ales pe sfinti ¨
mai inainte de intemeierea lumii, si a ajuns sa neglijeze aspectul ¨
lucrarii harului in procesul de mintuire. Dar despre acest subiect ¨
vom mai vorbi pe larg in capitolul dedicat “soteriologiei” (invatatura ¨
despre mintuire). Ceea ce ne-a preocupat aici, a fost doar sa atragem ¨
atentia asupra existentei decretelor lui Dumnezeu in administratia ¨
universului. Fireste, Biblia isi restringe atentia mai mult asupra ¨
pamintului, deoarece aici locuieste rasa umana careia i-a fost data ¨
revelatia Scripturii, si tot aici se desfasoara marea drama a rascumpararii. ¨
Haideti deci sa ne intoarcem atentia asupra istorisirii Biblice a ¨
creatiei, cu precadere asupra felului in care au fost adusi la existenta ¨
cei dintii parinti ai nostri.

6. INV}T}TURA BIBLIC} DESPRE CREATIE.
Profesorul A. H. Strong defineste creatia ca fiind: “Actul prin care ¨
Dumnezeu, numai pentru slava Sa si fara sa se foloseasca de ceva existent ¨
mai dinainte, a facut lumea, atit cea vazuta, cit si cea nevazuta.” (Strong, ¨
opera citata, p. 371) Aceasta doctrina este cunoscuta sub numele ¨
de creatie ex nihilo, adica “din nimic”. Invatatura despre ¨
creatie este parte integranta din Teismul crestin si este in ¨
contrast categoric cu evolutionismul naturalist si ateu. Acesta ¨
refuza elementul supranatural in creatie si incearca sa explice existenta ¨
tuturor formelor de materie si viata printr-o evolutie treptata a ¨
formelor inferioare inspre forme din ce in ce mai superioare si mai ¨
superioare; aceasta evolutie ar fi fost produsa de niste forte imanente ¨
in structura materiei. 
Cititorul Bibliei va fi ajutat foarte mult in intelegerea continutului ¨
primelor capitole ale Bibliei, daca va reusi sa tina tot timpul in ¨
minte faptul ca scopul final al revelatiei lui Dumnezeu este sa-l ¨
aduca pe om la cunostinta mintuitoare despre Dumnezeu si despre Evanghelia ¨
Domnului Isus Hristos. In vederea atingerii acestui scop, a fost necesar ¨
ca Moise sa ne transmita, prin revelatia primita de el, anumite informatii ¨
care sa poata fi grupate intr-o scurta si succinta istorie din care ¨
sa reiasa originea materiei, izvorul energiei, originea vietii, a ¨
constientei de sine, a personalitatii umane, a primului pacat. Toate ¨
acestea constituie fondul pe care se va desfasura apoi maretul plan ¨
de mintuire a omenirii prin Hristos. Din punctul lui Dumnezeu de vedere, ¨
istoria lumii este o istorie a planului de mintuire alcatuit de El. ¨
Geneza este asadar, “teocentrica” in atitudine (adica Il aseaza pe ¨
Dumnezeu in punctul focal al realitatii, fara sa se preocupe prea ¨
mult despre metodele folosite de El in facerea lumii). In al doilea ¨
rind, istorisirea Genezei este “geocentrica”, adica priveste evenimentele ¨
din punctul de vedere al omului asezat pe pamint. In chiar primul ¨
verset al cartii, Moise proclama: “La inceput, Dumnezeu a facut cerurile ¨
si pamintul.” Si de acolo pina la sfirsit, relatarea se va concentra ¨
asupra pamintului, ca loc de existenta al rasei umane. Istorisirea ¨
mai poate fi definita si ca fiind preocupata mai mult cu “fenomenele” ¨
intimplate, decit cu explicarea lor stiintifica. Aceasta nu inseamna ¨
ca Biblia ar fi doar o culegere de speculatii filosofice materializate ¨
sub forma unor desfasurari mitice, si nici ca Scriptura nu ar fi valabila ¨
din punct de vedere stiintific. Biblia vorbeste cu omul simplu, intr-un ¨
limbaj cit mai clar si pe intelesul tuturor. renta ¨
ascunde insa taine mari si creaza dificultati mari celor ce cauta ¨
sa inregimenteze Biblia in tabara propriilor lor convingeri. Limbajul ¨
revelatiei divine este de o deosebita frumusete poetica. Continutul ¨
ei este o reasigurare data inimii, nu o prelegere stiintifica adresata ¨
mintii. Simplificat si redus la datele informative, textul din Geneza ¨
arata cam asa:
“Si Dumnezeu a spus: “Sa fie ...”
Si a fost ...
Dumnezeu a vazut ca lucrul acesta era bun.
Astfel a fost o seara, si apoi a fost o dimineata:
aceasta a fost ziua ...”
Din cauza caracterului teocentric in atitudine si geocentric in orientare, ¨
din cauza limbajului nestiintific si a caracterului preponderent poetic, ¨
este evident ca omul de stiinta care se va apropia de relatarea Genezei ¨
cu dorinta de a primi date exacte pertinente despre facerea lumii ¨
va ramine dezamagit.
Unul din lucrurile interesante din primul capitol al cartii Geneza ¨
este corespondenta progresiva care exista in cele doua serii de cite ¨
trei. In cea dintii zi, Dumnezeu a facut ca pe pamint sa apara lumina; ¨
in cea de a patra, El a daruit pamintului luminatorii din intinderea ¨
cerului: soarele, luna si stelele; in ziua a doua, Dumnezeu a despartit ¨
apele de ape facind intinderea cerului, adica a despartit apele terestre ¨
de apele atmosferice adunate in nori; in cea de a cincea zi, El a ¨
facut pasarile sa zboare deasupra pamintului si vietuitoarele marine ¨
si pestii marilor (Este interesant sa remarcam o problema lingvistica: ¨
in versetul 1, apoi in cazul vietuitoarelor marine (1:21 si al omului ¨
(1:27) este intrebuintat verbul “a crea”, in timp ce pentru intinderea ¨
cerului (1:7), pentru soare, luna si stele (1:16) si pentru animalele ¨
pamintului (1:25) este folosit verbul “a face”); in ziua a treia, ¨
Dumnezeu a facut sa apara uscatul si a asezat pe el multimea de verdeata ¨
a cimpului si pomii roditori; in cea de a sasea zi, El a facut fiarele ¨
pamintului si l-a creat pe om.
In acest prim capitol din cartea Genezei exista o serie intreaga de ¨
probleme care au dat nastere la multa discutie si multa speculatie. ¨
De exemplu discutia despre termenul “zi”. Sint unii comentatori care ¨
cred ca termenul nu trebuie luat decit in valoarea lui poetica si ¨
metaforica. Eu cred ca o astfel de parere nu face cinste textului ¨
biblic. Exista alti comentatori care cred cu fermitate ca termenul ¨
“zi” nu poate defini decit ceea ce defineste si astazi, si anume un ¨
interval precis de douazeci si patru de ore terestre. Intr-adevar, ¨
acesta ar fi sensul necontestat, daca nu ar fi vorba despre “impotrivirile ¨
stiintei” de care se face astazi atita parada. Cind discutam probleme ¨
ca aceasta, trebuie sa tinem cont ca exista doua surse pentru a afla ¨
adevarul: informatiile generale metafizice pe care ni le pune la indemina ¨
Cuvintul lui Dumnezeu care ni-L prezinta pe El drept Creatorul si ¨
Sustinatorul tuturor lucrurilor, existind transcendental si imanent ¨
in creatie; si cea de a doua sursa: cercetarile si descoperirile oamenilor ¨
de stiinta. Lumea in care traim este proprietatea lui Dumnezeu, si ¨
El a gasit cu cale sa alcatuiasca mintea omeneasca in asa fel incit ¨
sa fie pornita sa iscodeasca si sa afle tainele inscrise de Dumnezeu ¨
in creatie.
Biblia il ajuta pe omul de stiinta aflat in cercetare dupa adevar ¨
sa nu se rataceasca si sa nu-si piarda timpul in directii gresite. ¨
Pe de alta parte, stiinta care interpreteaza creatia ne ajuta ca s-o ¨
intelegem, sau cel putin sa nu ne formam interpretari gresite in privinta ¨
revelatiei pe care ne-o da Biblia.
In privinta “zilelor” din Geneza se pune intrebarea: Care a fost durata ¨
lor? ( Modern Science amd Christian Faith, scrisa de membrii ¨
ai Academiei Americane de Stiinta (Wheaton, Illinois,.: Van Kampen ¨
Press, 1948)
O posibilitate foarte viabila este ca relatarea biblica se poate impaca ¨
cu milioanele de ani rezultati din datarile stiintifice, daca consideram ¨
cele sase zile, ca zile obisnuite, dar neconsecutive. Cu alte cuvinte, ¨
o traducere echivalenta ar putea vorbi de o prima zi, o a doua zi, ¨
etc intre care s-au putut desfasura evenimente insirate pe durata ¨
unor epoci geologice. O alta interpretare vede cele sase zile, nu ¨
ca perioade de douazeci si patru de ore, ci ca sase “intervale” de ¨
timp, nedelimitate precis, dar incadrate poetic intre o seara si o ¨
dimineata.
Oricare ar fi interpretarea, discutiile despre durata zilelor creatiei ¨
nu trebuie sa-l tulbure in nici un fel pe credinciosul evanghelic ¨
de astazi. Important este ca Biblia Il prezinta pe Dumnezeu ca si ¨
Creator al universului si ca Suveran deplin peste lumea creata.
Un alt punct de discutie este daca multimea de variatii in cadrul ¨
speciilor si subspeciilor a existat de la inceputul creatiei sau avem ¨
de a face cu un proces de evolutie limitata la nivelul diverselor ¨
specii. Exista urs de zona temperata, urs montan si urs polar. Au ¨
fost toate aceste variatii prezente de la inceput sau unele dintre ¨
ele au aparut pe parcurs? Si ce s-a intimplat cu multimea de varietati ¨
pe care nu le mai gasim astazi decit in forme fosile? Sint ele dovezi ¨
ale unor incercari nereusite de adaptare in procesul evolutiv, sau ¨
sint specimene disparute din cauza unor altfel de fenomene terestre?
Asa cum a fost aratat si mai inainte, infruntarea este de fapt intre ¨
cele doua conceptii despre lume si viata: cea teista si cea naturalist ¨
evolutionista. Cea mai mare parte a argumentelor naturaliste sint ¨
grupate in cinci categorii: morfologia care sustine ca asemanarile ¨
de forma si structura indica un punct de plecare comun pe scara evolutiei; ¨
Embriologia care pretinde ca dezvoltarea asemanatoare a fetusurilor ¨
dovedeste un proces evolutiv identic pentru majoritatea speciilor; ¨
Paleontologia care prezinta urmele fosile drept suport pentru ¨
parerea ca exista un proces evolutiv in scara care poate fi dovedit ¨
in straturi consecutive ale pamintului; argumentul organelor parazitare ¨
ca niste vestigii ale unor structuri abandonate in procesul ¨
evolutiv si varietatile existente in cadrul speciilor aflate ¨
in forme de mediu diferite. 
Trebuie notat ca ceea ce este in discutie nu este daca Dumnezeu a ¨
putut El insusi sa foloseasca procesul evolutiv, ci daca El a facut-o ¨
sau nu. Daca vrem sa fim sinceri pina la capat trebuie sa spunem ca ¨
interpretarea naturalist evolutionista este o stricta interpretare ¨
filosofica, subiectiva si imposibil de dovedit convingator. Asemanarile ¨
de structura pot fi privite si ca o dovada a unui Creator comun care ¨
a lucrat dupa o schema favorita! Dezvoltarea embriologica a fetusului ¨
ar putea trece foarte bine si ca o dezvoltare necesara unica de la ¨
simplu la complex pe durata procesului de crestere. Formele fosile ¨
pot fi privite si ca o dovada ca intr-adevar au existat perioade de ¨
timp in care varietatea animalelor a fost mai bogata ca cea de astazi, ¨
iar asta nu inseamna neaparat ca animalele din vremea noastra deriva ¨
din alte animale disparute intre timp. Argumentul cu organele “parazite” ¨
si-a pierdut intre timp mult din putere deoarece stiinta a descoperit ¨
ca ele indeplinesc si astazi functii strict necesare de care nu se ¨
stia alta data inca nimic. (Credinciosul evanghelic are acelasi drept ¨
ca si necredinciosul, atunci cind este vorba de presupuneri. El poate ¨
sustine cu aceiasi convingere ca toate organele “nefolosite” astazi ¨
corespund sau au corespuns odata unor functiuni strict necesare. Caderea ¨
omului in pacat si procesul “devolutiv” al degenerarii lasa mult loc ¨
pentru astfel de interpretari) (Am putea adauga ca, de la data scrierii ¨
acestei carti, genetica a batut si ultimul cui in cosciugul teoriei ¨
evolutioniste. Se stie astazi ca numarul de cromozomi este o constanta ¨
a fiecarei specii si ca variatiunile nu sint posibile decit in cadrul ¨
aceleasi specii. - N.T)
Autorul acestei carti se alatura cu entuziasm unei multimi de oameni ¨
de stiinta si de exegeti evanghelici care sustin ca relatarea Genezei ¨
contrazice teoria evolutionista din foarte multe motive dintre care ¨
enumeram: (1) Geneza prezinta o creatie prin “Fiat”, proclamare divina. ¨
Vietuitoarele si formele de vegetatie au fost facute dintr-o data ¨
intr-o deplina varietate descrisa de expresia: “dupa soiul lor”. Vietuitoarele ¨
se reproduc si astazi dupa acelasi principiu. Exista ciini de citeva ¨
sute de grame si ciini de sute de kilograme, dar inca nu s-a putut ¨
obtine din incrucisarea a doi ciini o pisica sau o privighetoare. ¨
Incidental, se mai descopere si astazi in viata, forme pe care stiinta ¨
le proiectase ca extincte inca in perioade de acum citeva “milioane ¨
de ani” (Note din numeroase publicatii: e. g.Time, LXI, 2. ¨
(Ian. 1953), p.60); (2) Stiinta insasi, mai cu seama cercetarile ¨
genetice, infirma pe zi ce trece teoria naturalist evolutionista. Intr-adevar, ¨
cu cit ne coborim mai mult in intimitatea organismelor “simple”, cu ¨
atit dam de structuri mai complexe. Exista un microcosmos molecular ¨
si atomic care sfideaza toate cunostintele noastre de azi si rastoarna ¨
teoria evolutiei de la simplu, la complex. Genetica suporta Biblia.
De ce mai continua aceasta naluca a evolutionismului sa ocupe un loc ¨
in catedrala serioasa a stiintei? Pentru ca alternativa ei, teismul ¨
creationist i-ar trimite pe oameni la credinta in Dumnezeu, iar omenirea ¨
rebela nu vrea sa se supuna Creatorului ei. Aceasta nu este insa o ¨
problema stintifica, ci una morala.
Teismul este cladit pe premiza existentei unui Dumnezeu personal atotputernic ¨
caruia trebuie sa ne supunem; naturalismul evolutionist il lasa pe ¨
om cu iluzia ca el este produsul suprem al unui lant evolutiv progresiv. ¨
Teismul ne spune ca Geneza ne prezinta felul in care a facut Dumnezeu ¨
toate lucrurile; evolutionismul sustine ca originea si evolutia vietii ¨
trebuie sa ramina un mister. In teism, vietuitoarele au fost create ¨
“dupa soiul lor” cu capacitatea de a se reproduce la nesfirsit; naturalisnul ¨
pretinde ca mediul inconjurator este cel care a continuat si continua ¨
sa modeleze formele de viata, eliminindu-le pe cele necorespunzatoare ¨
si dind mereu nastere unor alte forme noi. Teismul spune ca omul a ¨
fost creat de Dumnezeu cu un intelect si cu o inima capabila sa se ¨
implineasca in partasia cu Dumnezeu. Omul este prezentat ca un agent ¨
responsabil inaintea lui Dumnezeu si cu sansa de a accepta acum lucrarea ¨
mintuitoare a lui Hristos. Naturalismul insa, il prezinta pe om ca ¨
pe un produs al evolutiei formelor inferioare, un simplu animal dezvoltat, ¨
prada pornirilor instinctuale, singuratic si tragic in virful unei ¨
piramide fara rost, fara responsibilitatea de a raspunde sau de a ¨
depinde de vreun standard stabilit dinafara. Teismul spune ca lumea ¨
este intretinuta prin grija divina si condusa de catre Dumnezeu spre ¨
implinirea unor scopuri precise. Naturalismul nu poate sa picteze ¨
decit imaginea lipsita de sens si semnificatie a hazardului: omul ¨
este liber, singur si fara rost. Pentru cel ce accepta teismul ¨
crestin, nu exista nici un fel de dificultate in acceptarea invataturii ¨
despre creatie asa cum este prezentata ea in Cuvintul lui Dumnezeu. ¨
Crestinii evanghelici n-au nimic de cistigat daca cauta sa armonizeze ¨
relatarea Genezei cu ipotezele evolutioniste. In afara de dorinta ¨
de a fi “la moda” si de teama de a nu fi “ramas in urma” nu exista ¨
nici un alt argument care sa dovedeasca necesitatea imbratisarii unei ¨
astfel de teorii stiintifice.
Ce va raspunde omul de stiinta crestin cind se va vorbi despre asa-numitul ¨
om preistoric care a locuit la inceput pamintul? Cum va putea el sa ¨
ignore omul de Neanderthal, de Cro-magnon? Raspunsul ¨
este ascuns in tacere, rabdare si incredere in Dumnezeul care nu se ¨
lasa sa fie batjocorit. Lantul evolutiv este plin de falsuri si de ¨
“verigi lipsa”, iar singurul lucru care se poate spune despre aceste ¨
verigi lipsa este ca, intr-adevar, sint lipsa! Nu exista nici un fel ¨
de evidenta ca omul a fost vreodata in trecut mai inferior din punct ¨
de vedere mintal, spiritual sau fizic. Dimpotriva! Exista destule ¨
vestigii si relatari despre realizari care pot constitui si astazi ¨
minuni ale lumii. Toata stiinta si progresul modern nu le pot imita ¨
sau explica perfectiunea. Omul a fost creat de la inceput dupa chipul ¨
si asemanarea perfecta a dumnezeirii. Creatura umana a fost de la ¨
inceput Homo sapiens. Iata cum ii sint descrise caracteristicile: ¨
“ ... pozitia verticala extinsa complect, privirea indreptata inainte, ¨
din cauza careia picioarele au o pozitie care favorizeaza mersul, ¨
nu cataratul ... o mai mare dezvoltarea a anumitor muschi ... care ¨
suporta si intretin pozitia verticala a corpului; scurtimea caracteristica ¨
a bratelor si opozabilitatea complecta a degetului mare, barbia iesita ¨
in afara, dentitia uniforma si ordonata, si cel mai mult, dezvoltarea ¨
enorma a creierului si conformatia caracteristica a craniului si a ¨
fetei. Numai omul are abilitatea de a folosi vorbirea articulata, ¨
si probabil, din cauza folosirii ei, si-a dezvoltat puternic capacitatea ¨
de a gindi abstract. (Din articolul despre “om” din Websters ¨
New International Dictionary of English Language (Springfield, ¨
Mass. Merriam Co., 1917, p.1307) Nu s-a gasit nici macar o ¨
singura dovada ca omul ar fi existat vreodata pe pamint intr-o stare ¨
total diferita de cea de astazi. Cu alte cuvinte, omul a fost dintotdeauna ¨
om. Omul a purtat intotdeauna imaginea divinitatii. Fireste, in miile ¨
de exemplare umane au existat si continua sa existe anormalitati deformatoare. ¨
Din pacate, evolutionistii s-au repezit sa le colectioneze si sa pretinda ¨
ca au gasit forme umane de dezvoltare intermediara. Ar fi fost suficient ¨
sa se uite bine in jur sau sa mearga la o colectie de oase pentru ¨
a vedea ca “exemplarele” preistorice continua sa coexiste cu omul ¨
de astazi. 
Byron C. Nelson, doctor in filosofie, a insemnat in cartea sa, Inainte ¨
de Avraam - Omul preistoric in lumina Bibliei, doua din convingerile ¨
lui de baza: “Cea dintii este ca omenirea este foarte batrina - cit ¨
de batrina, autorul nu stie si nici nu incearca sa dovedeasca. A doua ¨
este ca omul a fost dintotdeauna om. El nu a aparut ca un produs al ¨
evolutiei, ci o creatie, exact asa cum spune si Biblia in cartea Genezei. ¨
Autorul acestor rinduri crede in adevarul ei luat litera cu litera.” (Byron ¨
C. Nelson, Before Abraham, Prehistoric Man in Biblical Light ¨
(Minneapolis, Minn. Augsburg Publishing House, 1948), p.96)