Adunarea generala

Scriu aceste randuri in luna Ianuarie, luna parca predestinate sa fie o luna de tensiuni si temute sedinte de adunari generale ale bisericilor. Ma rog impreuna cu voi ca totul sa se termine cu bine si sa nu avem “discutii”, in urma carora sa ramana rani pe care va trebui sa le tot bandajam si vindecam in urmatoarele unsprezece luni ale anului, pana la urmatoarea adunare generala …

Scriu pentru ca, in urma contactului cu bisericile americane, biserica noastra a invatat sa se comporte altfel in luna Ianuarie si pentru ca s-ar putea sa invatam unii de la altii cum sa facem ca luna aceasta sa fie mai placuta.

Mai intai ca sedinta nu trebuie tinuta in luna Ianuarie. Aceasta luna vine dupa luna Decembrie, o luna a bucuriei, plina de servicii divine si activitati care ne secatuiesc de puteri. Este foarte greu sa pregatesti o sedinta anuala a biserici in mijlocul sarbatorilor de iarna!

Luna Ianuarie ar trebui pusa de o parte pentru lansarea unui nou an, pentru o saptamana de rugaciune si mai ales pentru … odihna.

Noi, la Bethel, am mutat sedinta anuala a bisericii in Septembrie, cand mai toti se intorc din concedii si se incheie “anul fiscal” american.

In al doilea rand, am invatat ca sedinta anuala trebuie gandita altfel. Am fost la americani si am vazut o sedinta cu adevarat “de lucru”, cu rapoarte, primiri de membrii, planuri bugetare aprobate si multumiri pentru ajutorul Domnului si pentru osteneala celor care au lucrat un an intreg pentru ca restul adunarii sa o duca bine.

La noi, adunarea generala este inca “bolnava de naravurile societatii comuniste”. Practicam din plin “critica si autocritica revolutionara”, suntem plini de banuieli si dam dovada de multa “vigilenta proletara”.(Tov. GH. GHEORGHIU-DEJ catre G. Calinescu: Tovarase Calinescu, va rog sa ma credeti ca au fost criticati acei tovarasi care lucreaza pe frontul culturii. Noi nu sintem multumiti cu cele date intelectualitatii pentru ajutorul pe care il dam intelectualitatii. Noi cind ne adunam in sedintele Biroului Politic ne adunam pentru a ne critica unii pe altii.") Fiecare om din jur ne este un potential “dusman de clasa”, iar nemultumirea este ridicata la rangul de singura conditie pentru … progres!

Am observat ani de zile ca nimeni nu … multumeste; nici Domnului si nici celor ce s-au ostenit timp de douasprezece luni ... Pluteste in aer o tensiune spirituala amenintatoare si, nu de putine ori, cel mai bun sfat pe care-l putem da celor mai tineri sau mai proaspat in credinta este sa … nu vina la adunarea generala, “pentru ca acolo sunt discutii la care numai cei mai “duhovnicesti” pot … rezista …”

S-a impamantenit ideia ca, daca vrei sa fi promovat in lucrare, trebuie sa intri intr-o adunare pe poarta “demolatorilor”! Trebuie sa sti sa analizezi si sa critici la sange … Dupa care trebuie sa sti sa vorbesti in asa fel incat sa te prezinti drept singura posibila iesire din impas. Trebuie sa sti sa te faci necesar si … indispensabil. Trebuie sa le dovedesti toturor celorlalti ca n-au facut pana atunci nimic bun si ca nu vor putea face nimic nici de acum inainte, daca vor continua sa se lipseasca de prea scumpa ta persoana si .. de prea inalta ta intelepciune …

Am invatat de la americani, care n-au avut experienta “criticii si autocriticii constructive”, ca adunarea anuala este o adunare de lucru, nu de discutii. Astfel de adunari tin la ei in jur de 30-45 de minute si se termina cu o bataie (scuzati termenul) pe umar si cu un “Good job!” spus celor ce s-au ostenit un an de zile.

I-am intrebat cum de au reusit. Ei m-au intrebat: “Cum de ati reusit voi … sa faceti ce ati facut dintr-o adunare a “familiei copiilor lui Dumnezeu” ?”

Se spune ca o femeie s-a plans doctorului ca sotul ei vorbeste noaptea. Sfatul medicului a fost: “Doamna, mai lasati-l sa vorbeasca putin ziua. Nu vorbiti numai dumneavoastra.”

Cred ca adunarea anuala trebuie sa fie o zi pusa deoparte pentru prezentari, nu pentru vorbe. De cativa ani am spus bisericii ca putem discuta orice si cu oricine timp de 364 de zile pe an. In cea de a 365-a zi nu discutam. Cred ca trebuie sa-i asiguram pe frati ca toti si fiecare pot si trebuie sa participe la lucrarea bisericii, dar asta nu inseamna ca “dreptul acesta” se masoara prin “galagia” si “vorbele grele” de la adunarea anuala. Asta se poate face printr-o comunicare deschisa in toate zilele si sedintele de peste an. Sedintele Consiliului nostru de la Bethel sunt deschise vizitelor celor veniti dupa o anuntare si aprobare prealabila. In aceste discutii, cautam sa impamantenim ideia fundamentala ca cei din Consiliu sunt “adiministratorii, calauzitorii” lucrarii, in timp ce toti membrii adunarii sunt “lucratorii” care-i asigura eficienta si progresul.

Din pacate, multi ani am facut invers, cei din adunare au cautat sa “dirijeze” si sa “calauzeasca” prin vorbe lucrarea facuta de cei alesi in “consiliu”. Asa cum il arata si numele, Consiliul sfatuieste, indruma, calauzeste. Lucrarea nu este facuta doar de ei, ci de fiecare membru al bisericii in parte. Consiliul este acolo doar ca sa coordoneze si sa dirijeze lucrarea bisericii.

La intrebarea: “Care este lucratorul bisericii voastre?” singurul raspuns corect pe care trebuie sa-l dea un membru al bisericii este: “Eu sunt unul dintre ei” (Cine raspunde: pastorul, sau cutare diacon sau frate din comitet, pune caruta inaintea boilor).

Acum cativa ani, dupa ce Liviu Tiplea m-a dus sa descopar lucrarea de la Saddleback si strategia unei biserici conduse de scopuri, m-am hotarat sa incep la Bethel niste schimbari de “perspectiva” si de “sistem”. Intre timp, am reusit deja doua lucruri. Sa repet pana la saturatie ideia ca “noi nu venim la Biserica, noi suntem Biserica” si sa spun ca lucrarea fiecaruia nu este discursul de la adunarea generala, ci activitatea din fiecare zi a anului care trece. Si am mai observat ceva, cu cat ii las pe frati sa fie mai activi in lucrare, cu cat ii laud pentru ceea ce fac, cu atata ma lasa si ei sa-mi vad de treaba mea specifica si cu atata … ma lauda si ei!

Biserica de la Saddleback are peste 200 de slujiri specifice, majoritatea dintre ele, gandite si initiate de membrii din adunare. Conducerea lor i-a eliberat pentru slujire, iar membrii au eliberat conducerea pentru administrare si coordonare. Mi se pare foarte normal.

Noi n-am reusit sa vem inca decat aproape douazeci de activitati specifice. Ma bucur insa ori de cate ori cineva ia o noua initiativa si o popularizez cu mare entuziasm de la amvon. Clasele noastre de scoala duminicala (cam 12 la numar) si grupurile de rugaciune pe cartier sunt cvasi-autonome. (Chiar in acest moment, clasa tinerilor casatoriti este la Mamouth, la munte si zapada, pentru un sfarsit de saptamana).

In doar cativa ani am observat o schimbare radicala: cine este foarte ocupat si stie ce grea este truda timp de 364 de zile din an, nu mai este pornit si nici dispus sa se certe la adunarea generala a Bisericii. Galagia o fac dobicei cei ce vor sa-si ascunda sub plamuma cuvintelor, lenea si comoditatea de peste an.

Un alt lucru pe care l-am invat de la altii este sa ascult orice sfaturi si sa raspund apoi: “Buna ideie! Nu vre sa faci dumneatale asta? Vorbesc cu ceilalti si te vom sustine din toata inima.” O asemenea atitudine i-a insufletit pe multi sa inceapa activitati pe care, pe drept cuvant, le vazusera necesare in biserica si i-a facut pe altii sa … taca si sa nu mai vina inapoi cu aceiasi problema. O spun mereu si multora: “Nu de sfaturi avem nevoie, ci de oameni gata sa se faca parte din rezolvarea problemelor prin lucrarea lor personala!” Dumnezeu nu cauta sfaturi, ci … oameni gata sa stea in spartura!

Nu trebuie sa lasam ca oamenii sa adune nemultumiri timp de 364 de zile din an si apoi sa le basculeze ca pe un gunoi la adunarea anuala! Am intrebat acum noua ani pe cineva daca are vreo nemultumire. Mi-a raspuns: “Vei afla peste cateva luni, la adunarea generala!”

Iata o conceptie care trebuie neaparat schimbata. Nemultumirile sunt pentru discutiile in grupuri mici, fata in fata. Pentru discutiile publice trebuie sa pastram respectul si pretuirea reciproca. “Critica in ascuns, lauda in public!” Iata care ar trebui sa fie practica adunarilor crestine.

Despre cum este acum in aspectul negativ, nu trebuie sa mai scriu, caci stim cu totii. Bisericile au imprumutat din societatea pagana practica campaniilor electorale.

Prefer sa spun ce am vazut si invatat de la americanii din asociatia noastra (North American Baptist) si de la practica pe care am facut-o la biserica pastorita, impreuna cu alti 50 de pastori, de John MacArthur.

Selectarea si promovarea unor lideri in gupele de conducere si coordonare nu trebuie facute pe baza “popularitatii”, ci pe baza maturizarii duhovnicesti si a competentei.

Un pastor ar trebui sa aiba un cuvant precumpanitor in alcatuirea echipei cu care va lucra in tot restul anului. N-ai incredere in pastor, cauta un altul! Vai de oile care se duc dupa unul care … nu este pastor. Cand ai identificat insa un om care este pe pozitia de “pastor asistent al Marelui Pastor al oilor”, trebuie sa-l lasi sa-si faca auzit glasul si sa-si puna la lucru toiagul calauzirii. Prea multa democratie este sinonima cu “tigania” si ne poate duce foarte repede la treapta de <Laodicea> (care nu intamplator chiar asa se traduce! Laos= popor, dicea=conducere).

Cat de caraghios este sa cauti cu lumanarea un om duhovnicesc, sa-l trimiti la scoala, sa-l verifici printr-o comisie de “competenta”, sa-l ordinezi pe viata si apoi … sa-l subordonezi … hotaririlor altora, necautati, neselectati, neverificati, ne ordinati …

Pe alocuri, pastorii au ajuns sa trebuiasca sa ceara voia ca sa … pastoreasca turma Domnului cum li se pare potrivit. Unele adunari n-au nevoie, in gandirea lor, de pastori, ci doar de un fel de “predicatori” care sa se comportae asemenea unior magnetofoane inzestrate cu botonul “pornit/oprit” ! In conceptia lor, pastorirea este un fel de atributie colectiva a adunarii. Nu aceasta este insa strategia instaurata de Domnul Isus si de apostolul Pavel in Biserica. Daca ar fi fost asa, n-ar mai exista in Noul Testament pasaje care sa li se adreseze in mod expres unor “pastori” asezati dasupra turmei in slujire si responsabilitati!

Daca pastorul are libertatea sa-si aleaga, sa promoveze si sa instruiasca propria lui echipa de conducere, Biserica nu va mai fi zdruncinata de dificilele conflicte de personalitate si nu va mai fi silita sa se chinuiasca sa functioneze asemenea unui “monstru” cu mai multe capete.

Selectia si promovarea celor din Consiliu trebuie facuta prin consultarea directa dintre pastor si biserica. Votul adunari generale ramane girul ca cei alesi sunt recunoscuti si respectati de corpul colectiv al Bisericii.

Daca cei alesi in echipa pastorala nu vor monopoliza lucrarea bisericii, ci, dimpotriva, vor fi adevarati catalizatori pentru atragerea tuturor in diferite lucruri de slujire, Biserica va trai minunea alcatuirii unui trup armonios in care fiecare madular isi va ocupa locul cuvenit si isi va da cu bucurie contributia la sanatatea intregului. Cei din echipa pastorala trebuie sa inteleaga realitatea si rostul pozitiei lor: au fost alesi nu ca sa inlocuiasca biserica in slujire, ci ca sa angreneze, sa antreneze si sa coordoneze lucrarea celorlalti oameni din Biserica.

Am observa in alcatuirea Bordurilor si Consiliilor din bisericile americane o pluralitate in care sunt adusi liderii celor cinci sectoare de baza ale bisericii: evanghelizare, integrare, maturizare, echipare, inchinare, plus cei doi strict necesari, secretarul si casierul. La acest numar strict necesar pot fi adaugati reprezentanti ai surorilor, ai tineretului, etc. La fel de bine, acesti diferiti reprezentanti pot fi chemati numai atunci cand este vorba despre probleme pertinente activitatii lor.

Activitatea celor din echipa pastorala trebuie votata pe un termen de trei ani, cu posibilitatea unor reinoiri nelimitate.

Promovarea noilor membrii ai echipei de lucru se poate face doar daca cel nou venit a aratat ca poate lucra armonios in timpul anului cu echipa existenta. Promovarea sau inlocuirile se pot face oricand, urmand sa fie validate la proxima adunare anuala a Bisericii.

Cu doua, trei luni inainte de adunarea anuala, de la amvon se poate repeta disponibilitatea consultarii cu fiecare si cu toti cei din Biserica. Trebuie sa se repete si ca la adunarea anuala discutiile vor fi reduse la un minim general acceptat.

Scriu aceste randuri dupa ce, slava Domnului!, am avut cativa ani de “schimbari” pozitive in organizarea bisericii si am avut adunari anuale de sarbatoare. Ele au durat intotdeauna sub o ora (spre bucuria tuturor) si s-au transformat in adunari de apreciere, recunostinta si impartasire a strategiei comune de vitor. Ma rog lui Dumnezeu, Tatal noastru, sa ne tina harul armoniei in familia Sa, si sa ne invete sa ne purtam cum se cuvine in prezenta Sa, mai ales … in adunarile anuale.

Pe de alta parte, unele structuri (ca si adunarile generale ale bisericilor din Romania) sunt proprii unui climat "iluzoriu" din lumea "utopicului" (cum au fost acele specifice comunismului). Ele presupun un grad de perfectiune pe care niciunul dintre noi nu l-am atins inca. Populismul si democratia (in forma ei rau inteleasa) nu sunt si nici nu trebuie sa fie acceptate in crestinism.

Daca in societate trebuie promovata "meritocratia", in biserica trebuie sa fie cultivata spiritualitatea si competenta duhovniceasca.

Lumea spune "omul potrivit la locul potrivit". Biserica spune omul duhovnicesc asezat acolo unde darul duhovnicesc pe care l-a primit de la Duhul Sfant il aseaza in "trupul Bisericii".

Nu se poate sa fim totul si de toate, nu se cuvine sa avem pretentia demagogica de a fi consultati in toate problemele, pentru ca am fi, vezi Doamne, competenti in toate privintele.

Din acest punct de vedere, adunarile generale ale Bisericilor, in forma lor specific comunista, aduc mai mult haos decat ordine in viata unei biserici, iar obiceiul de a vota pentru mai orice problema este o inventie care a produs cel mai mare rau pentru climatul social al bisericii.

Nu cred ca pot gasi un rau mai mare decat obiceiul de a vota pentru fiecare problema. Este suficient ca doi sa voteze impotriva a trei la alegerea culorii de vopsea pentru usa de la intrare pentru ca sa se creieze o tensiune intre cei cinci. Daca unul dintre cei aflati in minoritate se va afla iar in tabara celor care pierd si la un vot viitor, va aduna suficienta amaraciune ca sa se creada "persecutat" ("Parerea mea nu conteaza, nu sunt considerat important, etc. etc."). Orice Biserica (si orice alta comunitate de altfel) care doreste sa pastreze unitatea si respectul pentru toti membrii ei, ar trebui sa evite (pe cat se poate) orice forma de votare !!!

Votul este o metoda care "imparte in tabere" prin insasi natura lui si nu este recomandat acolo unde se doreste cultivarea unitatii si partasiei.

Hotararile unei adunari crestine trebuiesc luate altfel si pe alte principii. Biserica crestina este o familie cu varste spiriuale diferite si cu variate grade de maturizare si competenta.

Ce s-ar intampla intr-o familie cu zece copii daca s-ar pune la vot meniul de la masa de pranz? Cred ca ar manca sapte zile pe saptamana numai desert!

Ce s-ar intampla daca ar pune la vot si spalatul pe dinti sau aranjatul patului dimineata, etc.? Cuvantul parintilor nu ar mai avea nici un fel de importanta pentru ca votul majoritatii ar impune mereu voia celor multi (chiar daca acestia sunt nevarstnici).

Am avea o familie condusa de copii, cu un comportament copilaresc si condamnata sa savarseasca mereu "copilarii" (certuri copilaresti, de genul "imi iau jucariile si plec", azi vreau sa fac eu pe dentistul, etc.). Parintii s-ar chinui si ei sa faca ceva, dar ar suferi mereu soarta unor infranti, dominati de copilaria majoritatii din jur.

Slava Domnului ca familiile crestine nu sunt asa acasa si n-ar trebui sa fie asa nici in familia cea mare a Bisericii. Conducerea unei biserici trebuie rezervata pentru "parintii" duhovnicesti despre care vorbeste apostolul Ioan, iar hotararile lor trebuiesc respectate si implinite de restul celor din adunare.